Într-un context economic marcat de volatilitate, presiuni financiare și creșterea costurilor de finanțare, dezbaterea privind restructurarea timpurie a companiilor aflate în dificultate capătă o importanță strategică.
Recent, Banca Mondială a elaborat recomandări pentru implementarea Directivei UE privind restructurarea 2019/1023 în Republica Moldova. Aceste recomandări pun în centrul analizei o schimbare de paradigmă: trecerea de la o cultură a falimentului la o cultură a salvării.
Recomandările pornesc de la definirea dificultăților financiare ca fiind incapacitatea actuală sau anticipată de a plăti datoriile ajunse sau neajunse la scadență și imposibilitatea finanțării unor proiecte viabile din cauza structurii de capital existente. Se precizează că aceste disfuncționalități pot distruge valoarea unei întreprinderi nu doar prin lipsa lichidităților, ci și prin probleme de coordonare între creditori, acționari și alți actori interesați.
Procedurile de restructurare, fie tradiționale, fie preventive, urmăresc două obiective esențiale. Primul este maximizarea valorii întreprinderii aflate în dificultate, prin prevenirea retragerii haotice a activelor, facilitarea finanțărilor intermediare și reorganizarea firmelor viabile atunci când valoarea de restructurare depășește valoarea de lichidare. Al doilea obiectiv este crearea unor stimulente eficiente pentru acționari și manageri, reducerea costurilor de agenție și respectarea priorităților negociate cu creditorii, contribuind astfel la reducerea costului finanțării în economie.
Procedurile preventive se diferențiază de cele tradiționale prin momentul inițierii, intervenția având loc înainte de instalarea stării de insolvabilitate propriu-zise. Această abordare reflectă două tendințe majore: consolidarea unei „culturi de salvare” și integrarea managementului riscului în politica de insolvență.
Reorganizarea timpurie maximizează valoarea pentru toate părțile interesate și limitează degradarea situației economice. Datele practice indică, de exemplu, în Franța rate ridicate de succes pentru proceduri precum mandat ad hoc și conciliation. Un alt avantaj major al procedurilor preventive este reducerea stigmatizării, inițierea unei astfel de proceduri putând deveni o decizie managerială legitimă, orientată spre protejarea valorii, și nu un semnal al eșecului iminent.
Modelele internaționale prezentate includ:
– Statele Unite, unde procedura Chapter 11, cu caracter preventiv sau tradițional, este un model dominant, dependent de o piață financiară sofisticată și instanțe specializate;
– Regatul Unit și Singapore, unde mecanisme precum scheme of arrangement sau Part 26A plan sunt utilizate în special de companii mari sau IMM-uri cu structuri complexe de capital;
– Uniunea Europeană, unde Directiva 2019/1023 încearcă să armonizeze și să simplifice cadrele de restructurare preventivă, oferind statelor membre flexibilitate în implementare;
– Franța, unde utilizarea procedurilor preventive este semnificativă, iar lichidarea directă, deși majoritară, poate fi redusă prin intervenție timpurie și instrumente adecvate.
Succesul restructurării preventive nu depinde exclusiv de textul legii, ci și de factori economici, culturali, asimetrii informaționale și factori instituționali. Se menționează că firmele cu un număr redus de creditori pot negocia informal, iar procedurile eficiente creează un cadru care facilitează negocierile „în umbra legii”. Stigmatizarea poate fi diminuată prin informare publică și educație, delimitarea clară a restructurării preventive de insolvența clasică și existența unor proceduri confidențiale.
Informarea multidimensională din partea statului, organizațiilor profesionale, avocaților, contabililor, auditorilor și instanțelor este crucială. De asemenea, utilizarea „semnalelor slabe” și a mecanismelor de avertizare timpurie poate permite intervenția înainte ca situația să devină ireversibilă.
În ceea ce privește factorii instituționali, sunt necesare administratori autorizați specializați în restructurări, negocieri și mediere, proceduri confidențiale eficiente și stimulente legislative, precum protejarea administratorilor statutari care au oferit garanții personale, facilități fiscale pentru anularea datoriilor sau limitarea impactului asupra accesului la credit.
Mesajul central este că restructurarea preventivă nu este un privilegiu al economiilor dezvoltate, ci un instrument de politică economică modernă care contribuie la protejarea valorii întreprinderii, la stabilitatea sistemului financiar și la menținerea locurilor de muncă.
Pentru jurisdicțiile aflate în proces de reformă, întrebarea nu este dacă trebuie introdus un cadru de restructurare preventivă, ci cum poate fi acesta adaptat realităților economice și instituționale locale. Într-o economie în care viteza reacției face diferența între redresare și lichidare, prevenția devine nu doar o opțiune, ci o necesitate.
Recomandările Băncii Mondiale urmăresc mutarea accentului de la lichidare la prevenție, consolidarea unei culturi de restructurare timpurie, echilibrarea protecției creditorilor cu șanse reale de redresare, oferirea unei „a doua șanse” reale pentru antreprenorii onești și profesionalizarea și modernizarea sistemului instituțional.
În esență, reforma propusă schimbă filosofia dreptului insolvenței dintr-un mecanism de sancțiune într-un instrument de stabilizare economică și conservare a valorii.
Irina Selevestru, expert în insolvabilitate, doctor în drept, avocat.