Scandalul iscat de o anchetă jurnalistică, care-l vizează pe președintele Comisiei de Evaluare Extraordinară, Herman von Hebel, nu se referă la integritate, ci la credibilitate. Este limpede că eșecurile sale manageriale din cariera sa în Olanda nu denotă lipsa de integritate, ci mai degrabă vorbesc despre profesionalismul domniei sale.
Indiferent de aceste detalii, succesul reformelor din justiție este în cea mai mare parte bazat pe percepții și nu pe realități. Percepția publică asupra procedurii de evaluare extraordinară (cunoscută sub numele de vetting) este una extrem de controversată. După câteva situații delicate, când pentru unele persoane apropiate puterii „filtele vetingului” au devenit mai transparente decât sticla de Murano, în timp ce alții erau invitați să aducă mostre de ADN-ul cailor care au arat ogorul bunicilor pe timpul lui Brejnev, orice turbulență nu poate decât să compromită și mai tare credibilitatea acestui proces.
În astfel de circumstanțe, zâmbetul disprețuitor al domnului von Hebel în fața unei întrebări firești, dacă va demisiona sau nu, nu face decât să submineze și mai mult credibilitatea atât a procedurii de evaluare extraordinară, cât și a actualei puteri politice.
Este evident că domnia sa nu va demisiona voluntar din această funcție. Zâmbetul său plin de dispreț (pentru a nu-l numi batjocoritor) și autosuficiența cu care a reacționat la o întrebare legitimă a unui jurnalist vorbesc de la sine despre intențiile sale. Un misionar european, venit în junglă pentru a civiliza triburile sălbatice, nu este obligat să manifeste respect pentru aborigeni, cu atât mai mult, nu este obligat să demisioneze din cauza frământărilor morale ale junglei. Mai mult decât atât, având în vedere că doi-trei ani de „civilizare a aborigenilor” îi pot rotunji considerabil conturile domnului misionar, șansele de demisie benevolă sunt aproape inexistente.
În cariera mea profesională am interacționat cu diverse experți europeni. Am lucrat ani în șir cot la cot cu unii din ei în același birou. Acest lucru îmi permite să „citesc” cât se poate de clar reacțiile lor. O astfel de reacție, altfel decât o manifestare de dispreț și un sentiment de superioritate, nu poate fi calificată. Cu certitudine, în Europa, niciun funcționar din justiție nu ar risca să „răspundă” astfel unui jurnalist care îi cere explicații absolut normale referitoare la trecutul său profesional.
Partea cea mai tristă este că factura va fi plătită de actuala putere politică și nu de domnul Herman von Hebel. Pentru cetățeanul obișnuit, nu există diferență între un expert din cadrul unei comisii guvernamentale și conducerea politică actuală. Alegătorul, atunci când își va exprima opțiunile la urna de vot, va sancționa pentru acest zâmbet plin de dispreț actuala putere politică și nu pe domnul Herman von Hebel. Cu cât mai repede se va înțelege acest lucru, cu atât mai bine.
Alexandru Tănase, ex-președintele Curții Constituționale