Pe 3 noiembrie, judecătoarea Mariana Rusu a publicat o confesiune care a mișcat opinia publică și a dezvăluit, din interior, cum arată rezistența unei femei împotriva unui sistem care pedepsește independența.
Este o poveste despre suferință, nedreptate și curaj — despre o luptă care a durat șase ani și a avut un preț personal imens.
„Acum câteva zile mergeam pe strada Ștefan cel Mare și, dintr-odată, am simțit că nu pot respira. Lacrimile au început să curgă singure. Credeam sincer că m-am ținut bine, că am trecut peste tot ce a însemnat lupta mea de șase ani pentru transfer. Dar nu. Nu trecuse.”
După șase ani de refuzuri și umilințe, Consiliul Superior al Magistraturii a decis în unanimitate transferul ei la Judecătoria Chișinău. „Am simțit cum se ridică de pe mine incertitudinea și tensiunea care m-au apăsat șase ani”, a scris judecătoarea.
Doar atunci, spune ea, a înțeles cu adevărat prețul plătit: „Plângând pe drum spre noul loc de muncă, am înțeles că doar acum mi-am permis să simt tot ce a însemnat prețul pentru independență.”
„Am mâncat, am dormit, m-am rugat în transportul public”
Ani la rând, Mariana Rusu a făcut zilnic naveta Chișinău–Taraclia.
„Nu mai trebuie să traversez jumătate de țară, să schimb trei sau patru mijloace de transport, să plec pe întuneric și să mă întorc noaptea. Pentru prima dată, după mulți ani, merg pe jos la serviciu — și sufletul mi-e ușor.”
Ea descrie o viață trăită între stații: „Am mâncat, am dormit, am citit, m-am rugat, mi-am făcut machiajul în transportul public. Am încercat să mă adaptez la condițiile crude în care m-a pus sistemul. Fotografiam răsăriturile și apusurile, ascultam poveștile oamenilor din drum, îi scriam soțului mesaje despre dragoste, îmi notam visurile ca să nu mă pierd.”
Ani întregi a mers așa, în timp ce familia o vedea doar între plecare și somn. „A fost la limită. La limita dintre a ceda și a merge mai departe.”
„Vei rămâne la Taraclia până la pensie”
În 2019, un fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii i-a spus: „Vei rămâne să lucrezi la Taraclia până la pensie. Nu ai înțeles cum trebuie să fie un judecător.”
„Se referea la un judecător comod. Cel care nu contestă, nu scrie plângeri, nu vorbește cu presa, nu critică, nu insistă. Cel care lucrează și tace. Eu nu am știut și nici nu am vrut să fiu comodă. Și asta m-a costat scump.”
De patru ori a cerut transferul. De patru ori a fost refuzată. A contestat deciziile CSM și a pierdut toate procesele. „Chiar și când Consiliul pentru egalitate a constatat discriminarea directă și continuă, hotărârea a fost anulată. Formal.”
A cerut retragerea mandatelor celor care au discriminat pe criteriul de gen și maternitate — fără rezultat.
„Am pierdut un copil la nouă săptămâni”
Când era însărcinată, medicii i-au interzis drumurile zilnice. „Oboseala, zdruncinăturile, tensiunea constantă provocau dureri și risc de pierdere a sarcinii. Am decis să rămân peste noapte la judecătorie — în camera pentru audierea minorilor — pentru că altfel nu se putea.”
A ales să continue munca, departe de casă, de copii, de viața ei. „Am pierdut un copil la nouă săptămâni. Înainte de asta, aproape un an am încercat să concepem. A fost o pierdere grea.”
Acea tragedie nu este singurul preț plătit. E doar un episod dintr-o luptă mai mare — pentru demnitate și pentru un drept firesc: de a nu fi pedepsit pentru că ești femeie și mamă.
„Pentru prima dată, după mulți ani, am simțit că pot respira”
Când, după șase ani, CSM a aprobat în unanimitate transferul la Chișinău, Mariana Rusu a simțit o eliberare tăcută: „Când am primit cheile biroului, am intrat, m-am așezat la masă și m-am uitat pe fereastră — am văzut o biserică. Pentru prima dată, după mulți ani, am simțit că pot respira. Că perioada aceea s-a încheiat.”
„Astăzi e 3 noiembrie. Astăzi revin la muncă după concediul de îngrijire a copilului. Am fost repartizată, cu acordul meu, la sediul Centru al Judecătoriei Chișinău.”
După ani de navetă, pentru prima dată poate merge pe jos la serviciu. „Fără drumul care, timp de opt ore pe zi, îmi lua viața pe bucăți.”
„Nu e un capriciu. E respect de sine”
Lucrează patru ore pe zi, de la 13:30 la 17:00, și are doi copii pe care îi alăptează. „Am cerut încă treizeci de minute pentru alăptare. Nu pentru că sunt pretențioasă, ci pentru că este un drept — și o nevoie. Ca să nu sufere copilul și să nu se rupă ritmul vieții noastre.”
Unii ar putea considera că e o „judecătoare capricioasă”, dar ea explică limpede: „Nu e un capriciu. E respect de sine, respect pentru profesie și pentru legea care trebuie să-i apere pe toți — chiar și pe cei care o aplică.”
„Forța nu stă în victorie”
„Am născut șapte copii din dragoste — pentru copii, pentru soț, pentru viață. Dar dragostea nu anulează dreptul la demnitate și la dreptate.”
Confesiunea publicată pe 3 noiembrie nu este doar o mărturisire personală, ci un act de conștiință. Este radiografia unei justiții în care verticalitatea e pedepsită, iar umilința e recompensată.
„Poate că asta e esența: uneori drumul până la un simplu respect uman e mai lung decât orice drum pe hartă. Dar cel care l-a parcurs știe — forța nu stă în victorie, ci în puterea de a rămâne viu atunci când durerea putea să te împietrească.”
Povestea Marianei Rusu nu este despre victimizare, ci despre supraviețuire. Despre un om care a pierdut mult, dar nu și demnitatea. Despre o judecătoare care a înțeles că adevărata libertate începe în clipa în care spui „nu” unui sistem care te vrea tăcut.