Guvernarea repetă obsesiv că Republica Moldova beneficiază de sprijin extern, încercând să creeze impresia unei stabilități economice care, în realitate, se sprijină pe fundații fragile. În spatele acestor declarații se ascunde însă o schimbare periculoasă de paradigmă: trecerea de la finanțarea condiționată de reforme, specifică instituțiilor precum FMI, la o finanțare tot mai politică, în care criteriile economice sunt împinse în plan secundar.
Pentru prima dată în relația sa cu Republica Moldova, Fondul Monetar Internațional a decis stoparea finanțării dintr-un program activ, un gest rar interpretat ca un semnal clar de neîncredere în capacitatea actualei guvernări de a livra reformele asumate. FMI nu operează cu percepții sau simpatii politice, dar cu indicatori de performanță, iar atunci când aceste condiții nu sunt îndeplinite, reacția este fermă. În mod tradițional, poziția FMI servește drept reper pentru ceilalți parteneri externi, fiind un barometru al sănătății economice și instituționale a unei țări.
În mod paradoxal, exact când acest barometru indică deteriorarea situației, Uniunea Europeană a ales să continue și chiar să intensifice finanțarea Republicii Moldova, nu ca rezultat al progreselor interne, dar ca urmare a unei decizii politice. Această disonanță între evaluarea tehnică a FMI și decizia politică a UE definește perioada actuală. Ponderea finanțării europene în totalul datoriei externe a crescut accelerat, iar rolul finanțatorilor tradiționali, orientați spre performanță și condiționalitate, se diminuează vizibil.
Această schimbare produce efecte structurale asupra statului. În absența presiunii reformelor, finanțarea externă nu mai acționează ca un catalizator al modernizării, devenind un mecanism de menținere a status quo-ului. Banii nu mai condiționează schimbarea, doar o amână. Astfel, proiectele de infrastructură riscă să devină instrumente de redistribuire a resurselor, subvențiile energetice se transformă în instrumente de gestionare politică, iar întreprinderile de stat continuă să funcționeze ineficient, fără presiunea restructurării.
Cel mai grav semnal apare în structura finanțării recente, mai ales în anul 2026, când Republica Moldova ajunge să contracteze împrumuturi de la Uniunea Europeană nu pentru investiții sau dezvoltare, ci pentru a-și onora obligațiile față de alți creditori. Acest mecanism de refinanțare indică intrarea într-un cerc vicios, în care împrumuturile nu mai generează creștere economică, acoperind doar dezechilibrele existente. În lipsa unor reforme reale, acest model devine nesustenabil, deoarece fiecare nouă finanțare amână ajustările inevitabile.
În paralel, dependența de finanțarea externă maschează problemele fundamentale ale economiei reale, afectată de lipsa investițiilor productive, slăbirea capacității instituționale și deteriorarea mediului economic. Bugetul de stat este menținut prin influxuri externe, însă această stabilitate aparentă nu reflectă o consolidare internă, arată o dependență tot mai accentuată de decizii externe.
În acest context, trebuie spus clar că finanțarea fără condiționalități nu reprezintă un avantaj, dar un risc major, deoarece elimină mecanismul de corecție care obligă guvernările să adopte reforme dificile, dar necesare. Atunci când banii continuă să vină indiferent de performanță, stimulentele pentru schimbare dispar, iar sistemul tinde să se degradeze.
Republica Moldova nu mai este finanțată astăzi pentru că performează, fiind considerată relevantă din punct de vedere politic, iar această realitate schimbă natura relației cu partenerii externi. Istoria economică oferă suficiente exemple care arată că marile crize apar nu din lipsa banilor, ci din folosirea lor fără responsabilitate și fără reforme. În acest sens, riscul major pentru Republica Moldova nu este oprirea finanțării, dar continuarea ei în absența schimbărilor reale, deoarece acest tip de sprijin nu corectează problemele, doar le prelungește și le adâncește.
Vlad Filat, prim-ministru în perioada 2009-2013, președintele PLDM
