Uniunea Administratorilor Autorizați din Moldova reprezintă corpul profesional care reunește toți practicienii în materie de insolvabilitate din Republica Moldova. În conformitate cu statutul său, Uniunea are nu doar rolul de a asigura standarde profesionale și deontologice înalte, dar și responsabilitatea explicită de a apăra onoarea, reputația și independența profesiei în situațiile în care aceasta este supusă unor atacuri nejustificate sau unor interpretări eronate în spațiul public.
În acest context, Uniunea consideră necesar să intervină cu o serie de clarificări în urma declarațiilor lansate de reprezentanții partidului Democrația Acasă, referitoare la o procedură de insolvabilitate inițiată în raionul Telenești.
Unul dintre principalele mesaje promovate în aceste declarații este ideea că administratorul autorizat ar fi responsabil de falimentarea întreprinderilor, în contradicție cu presupusa sa obligație de a le salva. O asemenea teză, deși aparent simplificatoare și atractivă din punct de vedere retoric, este în mod fundamental eronată și ignoră logica juridică și economică a procedurii de insolvabilitate.
Înainte de orice altă discuție, este esențial să fie clarificat un aspect fundamental, adesea omis sau interpretat eronat în spațiul public: insolvabilitatea nu marchează începutul problemelor unei companii, ci momentul în care acestea ating un nivel critic, depășind capacitatea de gestionare prin mijloace obișnuite. Cu alte cuvinte, procedura de insolvabilitate nu creează dificultățile economice, ci intervine atunci când acestea s-au acumulat în timp și nu mai pot fi soluționate în mod individual, prin deciziile curente ale managementului.
Această distincție este esențială pentru o înțelegere corectă a rolului procedurii. Insolvabilitatea reprezintă, în esență, un mecanism juridic colectiv și concursual, care are ca scop gestionarea ordonată a unei situații de criză. Ea apare în momentul în care întreprinderea nu mai este capabilă să își onoreze obligațiile de plată, iar intervenția cadrului legal devine necesară pentru a proteja interesele tuturor creditorilor și pentru a asigura o administrare transparentă și echitabilă a patrimoniului debitorului. În lipsa acestui mecanism, ar prevala acțiuni individuale, necoordonate, care ar putea conduce la un tratament inechitabil al creditorilor și la o degradare și mai rapidă a valorii activelor.
În realitate, traseul unei companii către insolvabilitate este, de cele mai multe ori, unul gradual. Rareori o întreprindere ajunge peste noapte în incapacitate de plată. De regulă, există o succesiune de semnale de avertizare: scăderea fluxurilor de numerar, creșterea gradului de îndatorare, întârzieri la plata furnizorilor sau a obligațiilor fiscale, pierderea unor piețe sau contracte importante. Aceste dificultăți, dacă nu sunt gestionate corespunzător sau la timp, se amplifică și conduc, în final, la imposibilitatea de a mai susține activitatea în condiții normale.
Legislația în materie nu ignoră această realitate și, dimpotrivă, oferă instrumente menite să prevină ajungerea în situații ireversibile. Debitorii au la dispoziție mecanisme de restructurare timpurie, inclusiv procedura accelerată care permit renegocierea datoriilor, reorganizarea activității și adaptarea modelului de business înainte ca situația să devină critică. Aceste instrumente presupun însă o reacție promptă și responsabilă din partea conducerii întreprinderii. În practică, ele sunt adesea utilizate tardiv sau deloc, ceea ce reduce considerabil șansele de redresare.
În acest context, a susține că administratorii autorizați „distrug întreprinderile” înseamnă a ignora atât realitatea economică, cât și logica juridică a procedurii. Administratorul autorizat nu intervine într-o companie funcțională, cu probleme gestionabile, ci este desemnat abia în momentul în care dificultățile au escaladat și au devenit imposibil de controlat prin mecanisme interne. El nu este cauza crizei, ci parte a cadrului instituțional care încearcă să o gestioneze în mod ordonat, fie prin valorificarea eficientă a activelor, fie, acolo unde este încă posibil, prin facilitarea restructurării.
Prin urmare, administratorul autorizat intervine post factum, într-un stadiu în care opțiunile sunt deja limitate. Rolul său nu este de a „decide” discreționar soarta întreprinderii, ci de a gestiona o situație juridico-economică complexă în cadrul stabilit de lege. Mai mult, decizia privind direcția procedurii – restructurare sau faliment – nu aparține administratorului, ci Adunării creditorilor, organ colectiv care reflectă interesele economice ale celor prejudiciați. Administratorul are obligația de a executa deciziile acestora, sub controlul instanței de judecată, ceea ce exclude ideea unei voințe unilaterale.
Astfel, o analiză corectă a fenomenului trebuie să țină cont de întregul parcurs al întreprinderii și de momentul real în care intervine procedura de insolvabilitate. Doar astfel poate fi evitată atribuirea eronată a responsabilităților și poate fi înțeles rolul real al actorilor implicați în acest proces complex.
Totodată, pentru a evita interpretările simplificate sau eronate, este esențial de explicat modul real și juridic în care funcționează procedura de insolvabilitate. Aceasta nu este un proces arbitrar, controlat de o singură persoană, ci un mecanism colectiv, riguros reglementat, în care deciziile fundamentale sunt luate de către creditori – adică de acele persoane sau entități prejudiciate care au de recuperat creanțe de la debitor.
După intentarea procedurii de insolvabilitate de către instanța competentă, se constituie masa credală, iar creditorii sunt convocați în cadrul Adunării creditorilor – organul suprem de decizie în cadrul procedurii. Prima Adunare a creditorilor are o importanță determinantă, deoarece în cadrul acesteia se stabilește direcția generală a procedurii: fie se optează pentru restructurarea întreprinderii, fie pentru intrarea în procedura de faliment.
Această alegere nu este una formală, ci rezultatul unei analize economice și juridice. Creditorii, în funcție de interesele lor legitime și de șansele reale de recuperare a creanțelor, decid dacă întreprinderea mai are potențial de redresare sau dacă este mai eficientă lichidarea patrimoniului. În acest sens, procedura reflectă un echilibru între protecția debitorului și drepturile creditorilor, iar decizia aparține celor direct prejudiciați din punct de vedere economic.
În această etapă, rolul debitorului este unul esențial și activ. Pentru a beneficia de șansa restructurării, acesta trebuie să demonstreze că întreprinderea este viabilă și că dificultățile financiare pot fi depășite. Această demonstrație nu se face prin simple declarații, ci prin prezentarea unui plan de restructurare concret, fundamentat economic, care să conțină măsuri clare de redresare: reorganizarea activității, reducerea costurilor, restructurarea datoriilor, atragerea de investiții sau alte soluții realiste. Creditorii vor analiza acest plan și vor decide dacă îl consideră credibil și în interesul lor.
În lipsa unui astfel de plan sau în cazul în care acesta nu convinge creditorii, opțiunea falimentului devine, în mod firesc, soluția adoptată. Este important de subliniat că această decizie nu este rezultatul voinței administratorului autorizat, ci al votului creditorilor.
Administratorul autorizat are un rol bine definit, dar limitat de cadrul legal. El nu poate decide discreționar dacă o întreprindere intră în restructurare sau în faliment și nu poate substitui voința Adunării creditorilor. Rolul său este de a organiza procedura, de a asigura transparența, de a verifica creanțele, de a administra patrimoniul debitorului și de a pune în aplicare deciziile adoptate de creditori, sub supravegherea instanței de insolvabilitate.
Această arhitectură juridică este concepută tocmai pentru a preveni abuzurile și deciziile unilaterale. Prin implicarea creditorilor în procesul decizional și prin controlul exercitat de instanță, procedura de insolvabilitate devine un mecanism echilibrat, în care responsabilitatea este distribuită, iar interesul economic general prevalează.
Prin urmare, afirmațiile potrivit cărora administratorul autorizat ar decide soarta întreprinderii sau ar „alege” falimentul în detrimentul restructurării nu corespund realității juridice. Direcția procedurii este determinată de creditori, pe baza informațiilor disponibile și a perspectivelor reale de redresare, iar administratorul autorizat are obligația de a respecta și implementa această decizie, nu de a o substitui.
În același registru, afirmațiile invocate în spațiul public potrivit cărora în statele occidentale, între 93% și 96% dintre întreprinderi sunt salvate prin restructurare, în timp ce în Republica Moldova majoritatea ajung în faliment, sunt profund inexacte și nu corespund realității. O asemenea afirmație, deși formulată într-o manieră categorică, este în mod evident exagerată și nu corespunde realității statistice din Europa. În fapt, ea creează o imagine distorsionată asupra modului în care funcționează procedurile de insolvabilitate în economiile dezvoltate.
Realitatea este că, în majoritatea statelor europene – inclusiv în jurisdicții cu tradiție și practică avansată precum România, Germania, Franța sau Italia etc. – procedurile de insolvabilitate sunt orientate preponderent spre lichidare, nu spre restructurare. Acest lucru nu reflectă un eșec al sistemului, ci dimpotrivă, o abordare pragmatică: restructurarea este utilizată doar în acele situații în care există premise economice reale de redresare. În lipsa acestor premise, continuarea artificială a activității unei întreprinderi ar genera pierderi suplimentare și ar afecta și mai grav interesele creditorilor.
Datele oficiale confirmă această realitate. Spre exemplu, potrivit informațiilor furnizate de Oficiul Național al Registrului Comerțului și analizelor realizate de Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, în România, în anul 2025, au fost deschise 7.553 de proceduri de insolvabilitate. Dintre acestea, aproximativ 85–90% au intrat în procedura de faliment, în timp ce doar 4–5% au fost orientate spre reorganizare. Mai mult decât atât, chiar și în rândul acestor proceduri de reorganizare, rata de succes este una extrem de redusă: doar aproximativ 2–3% dintre ele se finalizează efectiv prin redresarea companiei.
Aceste cifre sunt relevante din două perspective. Pe de o parte, ele demontează mitul conform căruia restructurarea ar fi regula în Europa. Pe de altă parte, ele evidențiază un aspect esențial: succesul restructurării depinde în mod decisiv de momentul intervenției și de starea reală a întreprinderii. O companie care ajunge în procedura de insolvabilitate într-un stadiu avansat de deteriorare financiară are șanse reduse de redresare, indiferent de calitatea cadrului legal sau de profesionalismul celor implicați.
În acest context, trebuie înțeles că sistemele europene nu „favorizează” falimentul, ci aplică un principiu economic fundamental: resursele trebuie alocate eficient. Atunci când o întreprindere nu mai are viabilitate economică, lichidarea controlată devine soluția care limitează pierderile și permite redistribuirea resurselor către activități productive. În schimb, restructurarea este rezervată acelor cazuri în care există perspective reale de continuitate și de generare a valorii.
Prin urmare, comparațiile simpliste între diferite state, bazate pe procente scoase din context sau prezentate selectiv, nu doar că induc în eroare opinia publică, dar afectează înțelegerea corectă a rolului procedurilor de insolvabilitate. O analiză serioasă trebuie să țină cont de datele reale și de logica economică a acestor mecanisme, nu de percepții sau afirmații nefundamentate.
De asemenea, în spațiul public a fost vehiculată ideea că administratorii autorizați ar încasa „salarii de zeci de mii de lei”, însă această afirmație pornește de la o confuzie fundamentală între noțiuni juridice distincte și, din acest motiv, denaturează realitatea profesională și legală a activității.
În primul rând, administratorii autorizați nu au calitatea de salariați ai întreprinderilor aflate în insolvență și nu se află într-un raport de muncă reglementat de legislația muncii. Nu există contract individual de muncă, nu există salariu lunar și nu există subordonare juridică specifică raporturilor de muncă. Prin urmare, utilizarea termenului „salariu” este improprie din punct de vedere juridic.
În al doilea rând, activitatea acestora este una profesională independentă, reglementată expres de Legea insolvabilității, fiind exercitată în baza unei autorizări speciale. Remunerația nu are natura unui venit salarial, ci a unui onorariu profesional, stabilit în funcție de criterii legale și de deciziile organelor colective ale creditorilor.
Mai exact, legea prevede că onorariile administratorului sunt stabilite, negociate și aprobate de Adunarea creditorilor sau Comitetul creditorilor. Acest mecanism este esențial: el asigură controlul direct al creditorilor asupra costurilor procedurii și exclude ideea unor sume impuse unilateral sau discreționare. Cu alte cuvinte, administratorul nu își stabilește singur remunerația, ci aceasta este rezultatul unui vot colectiv al creditorilor.
În al treilea rând, natura activității justifică existența unui onorariu profesional. Administratorul autorizat exercită atribuții complexe, care includ administrarea sau lichidarea patrimoniului debitorului, analiza și valorificarea activelor, verificarea creanțelor, gestionarea disputelor între creditori, respectarea strictă a procedurilor legale și raportarea către instanță și creditori. Toate aceste atribuții implică decizii cu impact financiar semnificativ și o răspundere juridică personală importantă, inclusiv riscul atragerii răspunderii profesionale.
În acest context, nivelul onorariului reflectă nu doar volumul de muncă, ci și gradul ridicat de complexitate și responsabilitate al procedurii de insolvabilitate, care este una dintre cele mai sensibile și reglementate proceduri din dreptul economic.
În plus, este relevant de menționat că, în cazul concret invocat public, din datele oficiale reiese că Adunarea creditorilor a decis atât intentarea procedurii de faliment, cât și aprobarea unui onorariu pentru administratorul autorizat sub nivelul minim prevăzut de lege. Acest element factual contrazice percepția unor remunerații excesive sau necontrolate și confirmă funcționarea mecanismului legal de limitare și aprobare colectivă a onorariilor.
Este de precizat că, pentru clarificarea situației din cazul vizat în presă, Uniunea a considerat necesar să solicite un punct de vedere oficial din partea administratorului autorizat implicat în procedura de insolvabilitate, în scopul verificării directe a informațiilor vehiculate și al stabilirii unei imagini cât mai complete asupra circumstanțelor semnalate. Această abordare este determinată de necesitatea asigurării unei analize obiective, bazate pe date comunicate de titularul atribuțiilor legale în cadrul procedurii.
În răspunsul său, administratorul autorizat a comunicat că, pe parcursul anului 2025, întreaga recoltă a întreprinderii, inclusiv bunurile care făceau obiectul unor garanții reale (gaj), ar fi fost valorificate de către conducerea societății, în afara sau anterior momentului la care procedura de insolvabilitate a permis exercitarea efectivă a controlului asupra patrimoniului debitorului. De asemenea, acesta a indicat că mijloacele financiare rezultate din aceste operațiuni nu ar fi fost evidențiate în contabilitatea întreprinderii, existând suspiciuni că ar fi fost însușite în mod nelegal.
În legătură cu aceste aspecte, administratorul autorizat a procedat la sesizarea organelor de urmărire penală competente, prin depunerea unei plângeri penale, solicitând verificarea faptelor sub aspectul unor posibile infracțiuni, inclusiv însușirea bunurilor, evaziune fiscală și eventuale fapte de insolvabilitate intenționată sau fictivă. Acest demers se înscrie în obligațiile sale legale de a informa autoritățile competente ori de câte ori identifică indicii privind posibile încălcări ale legii în legătură cu patrimoniul debitorului. Aceste elemente conturează o imagine mult mai complexă decât cea prezentată în declarațiile publice și subliniază importanța unei abordări prudente și documentate.
În aceste condiții, se conturează un risc real ca anumite persoane implicate direct sau indirect în procedura de insolvabilitate să încerce să deplaseze conflictul din sfera sa firească – juridică și economică – către spațiul public, transformându-l într-o dispută mediatică sau chiar politică. O astfel de strategie poate urmări, în mod direct sau indirect, exercitarea de presiuni asupra derulării procedurii, influențarea percepției publice și discreditarea persoanelor implicate în aplicarea legii, inclusiv a administratorului autorizat, precum și a profesiei în ansamblu.
Un asemenea mod de abordare este incompatibil cu principiile fundamentale ale statului de drept, întrucât procedurile de insolvabilitate sunt reglementate strict prin lege și se desfășoară sub control judiciar. Ele presupun un cadru procedural clar, în care drepturile și obligațiile tuturor participanților sunt stabilite și garantate de normele legale, iar orice divergențe trebuie soluționate exclusiv prin mijloace juridice. Justiția nu poate fi substituită prin declarații publice, interpretări unilaterale sau campanii de imagine, indiferent de contextul sau miza economică a cauzei.
În acest sens, orice pretinse neregularități, încălcări procedurale sau aspecte litigioase legate de activitatea administratorului autorizat pot fi invocate și examinate exclusiv pe calea prevăzută de lege, respectiv în fața instanței de insolvabilitate, care are competența de a analiza legalitatea tuturor actelor și măsurilor adoptate în cadrul procedurii. În paralel, mecanismele de răspundere disciplinară sunt, de asemenea, clar reglementate, iar eventualele abateri profesionale sunt examinate de organele competente, inclusiv de Comisia de autorizare și disciplină de pe lângă Ministerul Justiției, în baza unor proceduri instituționale, nu a unor aprecieri publice sau mediatice.
Uniunea Administratorilor Autorizați din Moldova nu poate accepta situațiile în care, în lipsa unei verificări complete a faptelor și fără a asigura audierea tuturor părților implicate, sunt lansate în spațiul public acuzații grave, generalizatoare sau de natură să afecteze reputația întregii profesii. O astfel de abordare riscă să deturneze atenția de la analiza obiectivă a situațiilor juridice și să afecteze în mod nejustificat încrederea în mecanismele legale de insolvență.
Administratorii autorizați îndeplinesc un rol esențial în arhitectura economică și juridică a statului, contribuind la funcționarea eficientă a procedurilor de insolvabilitate, la protecția intereselor creditorilor, la identificarea și conservarea patrimoniului debitorilor și, în anumite cazuri, la facilitarea reorganizării întreprinderilor viabile. Prin activitatea lor, aceștia asigură aplicarea disciplinei financiare și a regulilor de responsabilitate economică, în strictă conformitate cu cadrul legal în vigoare.
În același timp, Uniunea își reafirmă disponibilitatea pentru un dialog deschis și constructiv cu factorii de decizie, mediul politic, societatea civilă și mediul de afaceri, în vederea consolidării și modernizării cadrului legal în materie de insolvabilitate. Astfel de consultări sunt esențiale pentru îmbunătățirea mecanismelor de restructurare economică și pentru creșterea eficienței procedurilor.
Totuși, acest dialog trebuie să se bazeze pe o abordare responsabilă, pe date verificate și pe o înțelegere corectă a normelor juridice aplicabile. Este necesar ca dezbaterile publice să evite generalizările și interpretările eronate, care pot distorsiona realitatea juridică și pot afecta în mod nejustificat încrederea în instituțiile statului și în profesiile reglementate.
Uniunea subliniază că orice proces de reformă sau analiză a activității administratorilor autorizați trebuie să pornească de la fapte concrete și de la cadrul legal incident, în spirit de obiectivitate și echilibru, fără a afecta prestigiul profesiei sau funcționarea mecanismelor de drept.
Uniunea Administratorilor Autorizați din Moldova