Pe 18 martie 2019, parlamentarul rus Viktor Bondarev, preşedintele Comitetului pentru apărare şi securitate din Duma de Stat, a declarat că Federaţia Rusă intenţionează să disloce escadrile de bombardiere strategice Tu-22M3 la baza aeriană Gvardeyskoe, din Crimeea. Demnitarul rus a mai precizat că măsura vine ca o reacţie la desfăşurarea elementelor scutului anti-rachetă american la Deveselu, în România.
Declaraţia a făcut ocolul presei internaţionale şi a părut, iniţial, veridică, în condiţiile în care Bondarev a fost şeful forţelor aeriene în perioada 2012-2015. Ulterior, informaţia a fost dezminţită de Comitetul pentru apărare şi securitate, care a negat şi existenţa sistemelor Iskander-M în peninsulă, precizând că afirmaţiile lui Bondarev au fost interpretate eronat.
Informaţiile despre dislocarea Tu-22M3 în Crimeea nu sunt noi. În vara anului 2014, la scurt timp după anexarea Crimeei, se vorbea deja de începerea lucrărilor de amenajare în acest scop a aerodromului de la Gvardeyskoe (cca. 20 de kilometri nord de Simferopol). Informaţia s-a dovedit falsă. Ulterior, pe timpul exerciţiilor operativ-strategice, Tu-22M3 a acţionat temporar şi în Crimeea, ca parte a scenariului, iar în presă s-a vorbit, din nou eronat, de permanentizarea mutării lor în peninsulă.
Dacă bombardierele strategice ar fi dislocate în Crimeea, Rusia ar transmite un mesaj puternic – că este dispusă să conteste sferele de influenţă ale Occidentului din Orientul Mijlociu până în nordul Africii. Pe de altă parte, dislocarea nu ar aduce mari avantaje din punct de vedere operaţional.
Scurt istoric al bombardierelor strategice
Aeronavele de acest tip au apărut în primul război mondial, fiind destinate lovirii ţintelor strategice din adâncimea dispozitivului adversarului (elemente de infrastructură critică, instalaţii militare, puncte de decizie politico-militare etc.). În perioada Războiului Rece, odată cu apariţia armelor atomice, dezvoltarea de platforme aeriene capabile să transporte bombe sau rachete nucleare la distanţe cât mai mari a constituit una din priorităţile marilor puteri. Ulterior, pe măsură ce progresul tehnologic a facilitat dezvoltarea de tehnologii sigure de realimentare în aer, bombardierul strategic a devenit oarecum desuet, astăzi armamentul nuclear putând fi transportat, chiar la distanţe intercontinentale, de o gamă largă de aeronave mult mai mici, precum avioanele multirol sau de vânătoare-bombardament. În prezent, în afară de Rusia, doar SUA (Northrop Grumman B-2 Spirit, Boeing B-52 Stratofortress şi Rockwell B-1 Lancer) şi China (Xian H-6) mai deţin bombardiere strategice.
Bombardierele strategice ruse
Federaţia Rusă dispune în prezent de trei tipuri de bombardiere strategice, în organica Aviaţiei Strategice (Long Range Aviation / LRA).
Tupolev Tu-95 a intrat în serviciu în anul 1956 şi este planificat să rămână operaţional, după modernizări, cel puţin până în anul 2040. În prezent, LRA dispune de o variantă modernizată, Tupolev Tu-95MS (codificare NATO: Bear). Tu-95MS este un turbo-propulsor cu viteză subsonică, cu o rază de acţiune de 15.000 de kilometri. Poate transporta până la 15 tone de bombe şi rachete cu încărcătură convenţională sau nucleară (într-o configuraţie optimală, poate acroşa pe grinzile de sub aripi 8 rachete Kh-101/102, cu o rază de acţiune estimată între 2.000 şi 10.000 de kilometri). Se estimează că 70 de bombardiere sunt operaţionale, în două baze aeriene (Engels-2, Ţinutul Saratov, cu posibilă întrebuinţare în direcţiile strategice Europa şi Orientul Mijlociu; Ukrainka, Ţinutul Amur, pentru operaţii în Orientul Îndepărtat, vizând îndeosebi China) şi un centru de instrucţie din apropiere de Moscova.
Tupolev Tu-160 (codificare NATO: Blackjack) a intrat în serviciu în anul 1987. Este un bombardier supersonic, cu aripă cu geometrie variabilă, fiind totodată cel mai mare avion de luptă din prezent (260 de tone, la încărcătură maximă). Are o autonomie de 12.300 de kilometri şi poate transporta, intern, până la 45 de tone de muniţie convenţională şi nucleară, inclusiv 6 rachete Kh-101/102, unele dintre cele mai performante din arsenalul rus. În configuraţia de bază, Tu-160 transportă 12 rachete nucleare cu rază scurtă de acţiune Kh-15, cu o rază de acţiune de cca. 300 de kilometri. La nivelul anului 2016, LRA dispunea de 16 Tu-160 Blackjack, dislocate tot pe baza aeriană Engels-2 din Saratov.
Tupolev Tu-22M3 (codificare NATO: Backfire-C) este bombardierul strategic supersonic pe care, aparent, Rusia intenţionează să îl disloce în Crimeea. A intrat în serviciu în anul 1989, fiind cel mai mic bombardier rus (112 tone, cu încărcătură de luptă) şi având autonomia cea mai mică (4.500-5.000 de kilometri). Poate transporta până la 24 de tone de muniţie convenţională şi nucleară, inclusiv 4 rachete Kh-47M2 Kinjal, cu rază de acţiune de peste 2.000 de kilometri.
Şi rachetele Kinjal …
Kinjal (variantă: Kinzhal) este unul dintre cele 6 noi sisteme ruseşti de armament strategic, prezentate de însuşi preşedintele rus, Vladimir Putin, pe 1 martie 2018. Kinjal este o rachetă hipersonică (de peste 10 ori viteza sunetului) anti-navă, dar care poate ataca şi ţinte terestre, destinată avioanelor de interceptare MiG-31K şi bombardierelor strategice Tu-22M3. Sistemul anti-rachetă american de la Deveselu a fost indicat, fără echivoc, de către ruşi, ca fiind o potenţială ţintă pentru rachetele Kinjal. În martie 2019, presa a informat despre posibila dislocare a cca. 100 astfel de rachete în baze aeriene din Regiunea Militară Sud.
Specificul întrebuinţării în operaţie a bombardierului Tu-22M3
În prezent LRA dispune de 63 de Tu-22M3, în două baze aeriene, Shaykovka (Ţinutul Kaluga) şi Belaya (Ţinutul Irkutsk) şi un centru de instrucţie din apropiere de Moscova. Regimentul din Shaykovka (cca. 300 de kilometri sud-vest de Moscova) acoperă direcţiile strategice vest şi sud. Regimentul din Irkutsk (peste 5.000 de kilometri est de Moscova) vizează, în special, China.
Aeronava este pe cale de a fi modernizată, ministerul rus al apărării derulând un contract pentru 30 de aeronave Tu-22M3M (avionică schimbată în proporţie de peste 80%, radar nou NV-45, sistem de navigaţie GLONASS, contra-măsuri de război electronic). Prima aeronavă a fost deja livrată LRA în decembrie 2018.
În comparaţie cu celelalte două bombardiere strategice ruse, Tu-22M3 are anumite particularităţi, deşi împarte cu acestea principala misiune, lovituri nucleare asupra obiectivelor strategice din adâncimea dispozitivului NATO. În primul rând, este destinat lovirii grupărilor maritime ale NATO, fie grupările navale permanente de nave de suprafaţă (NATO Standing Naval Maritime Groups / SNMGs), fie grupările portavioanelor americane sau aliate. În al doilea rând, Tu-22M3 este mult mai adecvat misiunilor tactice precum cercetarea şi atacarea obiectivelor terestre, fapt evidenţiat de acţiunile din Afganistan (anii 80), Cecenia (1995), Georgia (2008) sau, mai recent, din Siria. În toate aceste cazuri, aeronavele au decolat de pe aerodromurile de origine, au executat misiunea şi s-au reîntors la baze (deşi în Siria, în ultima perioadă, Tu-22M3 au început să opereze şi de pe un aerodrom din Iran). Din aceste considerente, unii analişti militari clasifică acest avion ca fiind ”sub-strategic”.
În confruntarea cu forţele maritime ale NATO, Tu-22M3 dispune de avantajul pe care i-l oferă armamentul cu rază mai lungă de acţiune. Chiar dacă am face excepţie de racheta Kinjal (presupunând că aceasta nu a fost încă testată în luptă şi ar mai fi nevoie de timp şi teste suplimentare pentru a fi complet operaţională), Tu-22M3 dispune de racheta anti-navă Kh-32. Aceasta are o bătaie de 620 de mile marine, putând fi astfel lansată din afara razei de acţiune a rachetelor de pe aeronavele americane F/A-18 Super Hornet (rază de luptă estimată la aproximativ 550 de mile marine, incluzând atât autonomia aeronavei, cât şi bătaia rachetei aer-aer cele mai sofisticate, AIM-120 D AMRAAM). Totodată, plafonul de zbor de cca 40 de kilometri menţine Kh-32 în afara bătăii rachetelor antiaeriene RIM-174/SM-6 din cadrul sistemului AEGIS de pe navele de suprafaţă ale SUA (plafon de numai 34.000 de metri).
Avantajele şi dezavantajele dislocării Tu-22M3 în Crimeea
O astfel de mutare are avantajul evident că transmite mesajul că Rusia este capabilă să îşi proiecteze forţa în sferele de influenţă din vecinătate. De fiecare dată când această informaţie a fost aruncată pe piaţă, Occidentul a reacţionat. Se naşte, pe bună dreptate, întrebarea dacă nu asistăm la încă una din multele acţiuni de război psihologic derulate în ultimii ani de Rusia, sub preşedinţia lui Putin.
În plan militar, mutarea Tu-22M3 la Gvardeyskoe sau pe oricare alt aerodrom din Crimeea sporeşte, evident, cu câteva sute de kilometri, raza de acţiune pe direcţia strategică sud. Totuşi, cu greu se poate vorbi de un avantaj operaţional covârşitor. Aeronava poate acţiona cu aceeaşi eficienţă şi de pe aerodromurile de origine sau de pe alte aerodromuri din Regiunea Militară Sud, care nu ar fi la fel de expuse ca acelea din Crimeea. Cifrele de mai sus indică faptul că nu este neapărat necesară aducerea către ”linia de contact” a bombardierelor, acestea putând lansa rachetele în deplină siguranţă de pe aliniamente situate în interiorul spaţiului aerian al Federaţiei Ruse. Într-o eventuală confruntare cu NATO, orice grupare navală din Marea Egee sau din estul Mării Mediterane, dar şi orice obiectiv militar terestru din Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România se află în raza de acţiune a acestui bombardier, dacă acesta lansează, de exemplu, de la frontiera cu Belarus sau de la frontiera din estul Ucrainei (controlată acum de separatiştii pro-ruşi).
Dislocarea în Crimeea ar expune Tu-22M3 la lovituri executate de platforme navale sau aeriene aliate din Marea Neagră, distanţa dintre Bosfor şi peninsulă nefiind mai mare de 500 de kilometri. Manevra nu se justifică din acest punct de vedere, cu atât mai mult cu cât Rusia dispune deja în Crimeea de sisteme de interdicţie (Anti-Access Area Denial/A2AD), precum sistemele de rachete de coastă Bastion sau sistemele Kalibr de pe platformele navale de suprafaţă sau submarine.
Nu trebuie neglijat nici efortul financiar pe care l-ar presupune amenajarea aerodromului Gvardeyskoe pentru a primi acest tip de bombardier (o nouă pistă de decolare-aterizare, lucrări de amenajare suplimentare pentru bretele, adăposturi pentru aeronave, instalaţii de navigaţie apropiată, sistem de balize luminoase etc.).
Concluzii
Din punct de vedere strict militar se poate aprecia că dislocarea bombardierelor strategice în Crimeea nu se justifică, iar informaţiile care apar ciclic pe această temă fac parte din strategia din ultimii ani a Moscovei, catalogată de Occident cu sintagma ”război hibrid”. De aceea, este puţin probabil ca o astfel de manevră să se finalizeze pe termen scurt şi mediu.
O astfel de opţiune i-a fost prezentată cu certitudine preşedintelui rus, cu argumente şi contraargumente. Probabil, preşedintele Putin nu a aprobat planul, dar a dat undă verde declaraţiilor şi speculaţiilor pe această temă, fiind greu de crezut că înalţi oficiali ai statului rus ar face astfel de afirmaţii din proprie iniţiativă.
Totuşi, să nu uităm că nimic nu este cert cu Rusia, care a surprins specialişti şi nespecialişti deopotrivă cu mutările geopolitice (Crimeea, estul Ucrainei, intervenţia peste noapte din Siria, mai nou Venezuela) şi militare (lansarea de rachete Kalibr din Marea Caspică, zborul bombardierelor strategice din nord peste Oceanul Atlantic şi Marea Mediterană). De aceea, chiar şi o astfel de mutare, la prima vedere contra-productivă, nu ar trebui să fie exclusă în totalitate de către strategi şi planificatori politico-militari.
Sursa: Monitorul Apărării.