Vă amintiți despre istoria polițistului împușcat în cap în sectorul Ciocana al capitalei? Nu pot să nu mă gândesc la acea tragedie.
În primul rând la nesfârțit îmi este jale de acel om, pe care colegii îl caracterizau ca un adevărat profesionist, care știa foarte bine lucrul și iubea să muncească. Ce l-a impus să se sinucidă? Probabil nu vom afla niciodată asta. În al doilea rând, m-au șocat comentariile utilizatorilor rețelelor sociale.
“Coșmar? Mereu exagerați!” scriau unii.
Și deodată mă iau fiorii. Oare moartea unui om nu este un coșmar? Oare nu este o tragedie? Pentru unii reiese că nu, doar un motiv de a se amuza și de a arăta tuturor cinismul fără margini. Îmi amintesc de citatul unui poet persan “Dacă ești indiferent față de nenorocirile altora, nu ești demn să fii numit om“. Judecând după moldovenii noștri, mulți nu au dreptul să fie numiți oameni.
Nu știu momentul în care cetățenii noștri au devenit atât de cinici și răuvoitori, nu știu din ce moment sângele vărsat, moartea, vieți omenești distruse nu mai sunt motive de compasiune. Dar oare e important să știm locația și data sigură? Important și grav este că nu mai suntem capabili să ne întoarcem înapoi, să redevenim oameni.
Poate din cauza acestei indiferențe și apar astfel de fenomene precum migrația (de ce să lucrez și să trăiesc în această țară aflată la limita sărăciei?), corupția (de ce să fiu onest dacă toți din jur fură) sau orice încălcare a legislației (de ce să respect legea dacă am un cumătru în poliție). Poate cetățenii noștri au încetat să mai fie oameni? Versiuni sunt multe, dar toate sunt triste.
Și știți care e paradoxul? Orice știre pozitivă, bună în Moldova este văzută ca PR. E nevoie doar ca un polițist să treacă o bătrânică peste drum, și dacă fotografia este postată pe internet,îndată apar pretenții la adresa lui. Dar poate nu ne ajung astfel de fotografii? Poate dacă ar fi mai multe, poate am deveni mai buni? Cum credeți?
Autor: Dmitrii Cobzari
