Marți, 2 iulie 1504, pe la patru după amiaza, Ștefan cel Mare, cel mai important domnitor pe care l-a avut Moldova, se stinge la 71 de primăveri. Misterul morții sale dăinuie și azi, la 515 ani de la trecerea la cele sfinte. Unii vorbesc despre o rană ce l-a chinuit 42 de ani, căpătată la asediul Chiliei. Alții despre gută, boala oamenilor care consumau carne de vânat și vin mult. Medicii venețieni trimiși la al său căpătâi au ajuns prea târziu și nu au mai putut face nimic.
”Nu multă vréme, daca s-au întorsu Ștefan vodă de la Pocutiia la scaunul său, la Suceava, fiindu bolnav și slabu de ani, ca un om ce era într-atâtea războaie și osteneală și neodihnă, în 47 de ani în toate părțile să bătea cu toții și după multe războaie cu noroc ce au făcut, cu mare laudă au muritu, marți, iulie 2 zile. Fost-au acestu Ștefan vodă om nu mare de statu, mânios și de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat ; de multe ori la ospéțe omorâea fără județu”, scrie Grigore Ureche în ”Letopisețul Țării Moldovei”.
Așadar marți, 2 iulie 1504, nițeluș trecut de ora 16, Ștefan cel Mare, ilustrul domnitor al Moldovei, trecea la cele sfinte.
”Iară pre Ștefan vodă l-au îngropat țara cu multă jale și plângere în mănăstire în Putna care, era zidită de dânsul. Atâta jale era, de plângea toți ca după un părinte al său, că cunoștiia toți că s-au scăpatu de mult bine și de multă apărătură”.
Ce l-a ucis pe Ștefan cel Mare? Rana de la picior? Guta? A fost asasinat cumva? De ce au ajuns prea târziu medicii venețieni și de ce nu avea încredere în cei moldavi? 515 ani fără unul dintre simbolurile poporului român.
Glonț genovez sau săgeata de la Chilia…
În vara lui 1462, pe 22 iunie, deci în anii tinereții, Ștefan cel Mare asediază, fără succes, Cetatea Chilia. Fusese a Moldovei, dar era dăruită, pe la 1448, guvernatorului Ungariei, Iancu de Hunedoara. După prestarea jurământului de vasalitate, Vlad Țepeș primește fortăreața de maximă importanță de la țărmurile Mării Negre. Ajunsese mărul discordiei între foștii voievozi aliați, din cauza concesiunilor repetate făcute de înaintașii lui Ștefan cel Mare pentru a obține tronul. Voievodul e în primele rânduri în atac. Este grav rănit la un picior. Unii spun că de un glonț genovez, alții, de o săgeată. Nu se va închide, niciodată, chiar dacă nu-l va împiedica să poarte 44 de campanii militare.
Stefan cel Mare, în tabloul votiv de Mănăstirea Voroneț, ctitoria sa
Anii trec. Aproape de 70 de ani, Ștefan cel Mare e tot mai bolnav. În 1502, în campania din Pocuția (o subregiune istorică a Galiției, cuprinsă între râurile Bîstriția de aici, afluent al Nistrului, și Ceremuș, afluent al Prutului, în zilele noastre parte a Ucrainei. Din punct de vedere istoric, a fost o regiune culturală distinctă, locuită de ucraineni, polonezi și români. Centrul istoric al regiunii a fost orașul Colomeea. Denumirea poate fi tradusă prin “lângă colț”, după numele orașului Cuturi -Cuti-, care la rândul lui înseamnă „colț”), calul bătrânului voievod alunecă pe o zonă de drum cu piatră pavată și cade cu tot cu ilustrul călăreț. E momentul în care se va face apel la medicii strănini.
De ce nu avea încredere în medicii moldavi?
În ultimii ani de viață, Ștefan cel Mare suferă de gută, o boală a oamenilor care consumă multă carne de vânat. Picioarele îi sunt tot mai grele, are probleme mari la mers. Vede cum boierii se împart în două tabere, simțindu-i sfârșitul. Unii îl vor ca urmaș pe Bogdan al III-lea (1504 – 1517), fiul său, alții pe un oarecare Ștefan, aflat la curtea sultanului, posibil un copil din flori. Așa că voievodul nu are încredere în medicii locali, considerând că fiecare tabără vrea să-l otrăvească. Matei Mauriano, un priceput medic venețian, ajunge în Moldova. Pe 7 decembrie, acesta scrie că Ștefan cel Mare ”arată bine la trup pentru vârsta sa, dacă această meteahnă nu l-ar chinui, dar sper, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i aduc o ușurare”. Întâmplător sau nu, Mauriano moare la început de 1503, fără a-l putea trata prea mult pe domnitor. Ștefan dă veste, din nou, în lume. E trimis Ieronim de Cesena. Familia și boierii aduc la patul său tot felul de chirurgi, bărbieri (în acea vreme aceștia mergeau alături de armate, în campanii), farmaciști și dentiști în același timp. Apare un medic evreu, trimis special de hanul tătăresc, dar și Ioan Klingersporn, german din Nurnberg. Acești ”doftori” mai mult îl chinuie pe voievod, arzându-i rana cu fierul încins, scenă descrisă mirific în ”Apus de soare” (1909), capodopera lui Delavrancea:
ȘTEFAN: Desfă, Șmil! Ștefan al Moldovei n-are nevoie să fie legat! (Doftorul Klingensporn aduce un mangal. În foc, fiare cu mânerul de lemn.)
DOFTORUL ȘMIL: Să fie legat? Dar când vom trece cu para focului în sus și în jos, ca să ardem bine… Cum să nu sară-n sus măria-ta?
ȘTEFAN: Vreau! (Doftorul Șmil îi desface legăturile. Ștefan își întoarce privirile spre icoană.) Vedeți?… Nici o legătură… A răbdat piroanele… A ridicat ochii-n sus și-a zis Iartă-i pe ei, Doamne, că nu știu ce fac! Și el a răbdat pentru alții, și eu să nu rabd pentru mine? (Se închină, apoi se așează cu fața în jos.)
CLUCERUL MOGHILĂ: O!
ȘTEFAN: Aide! (Scena se petrece după perdele.)
DOFTORUL KLINGENSPORN: Acum încleștează mâinile.
ȘTEFAN (în torturi): Otce naș ije esi na nebeseh…
Tatăl nostru carele ești în ceruri, sfințească-se numele tău… Vie împărăția ta… fie voia ta… precum în cer și pre pământ… Pâinea noastră cea spre ființă dă-ne-o nouă astăzi… Și ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm datornicilor noștri… Și nu ne duce pre noi întru ispită… ci ne izbăvește de cel viclean… Că a ta este împărăția și puterea… și mărirea… și mărirea… și slava în veci… și puterea…
CLUCERUL MOGHILĂ: O! părintele nostru!
ȘTEFAN: …Și ne izbăvește de cel viclean…
DOFTORUL ȘMIL: O! minunat om!
DOFTORUL CESENA: Gesù Maria!
ȘTEFAN (se aude ca din depărtare): Petru Aron… la Răuseni… întinse cursă fratelui său, tatălui meu Bogdan… Și când îl străpunse, Bogdan îi zise… Câine, ce-ai făcut pe fratele tău… Și când își dete sufletul strigă… a! a! o! o! (”Apus de soare”, Actul IV, Scena VIII)
Nici acest ”tratament” nu dă roade. Pe 3 noiembrie 1503, regele Vladislav al Ungariei scrie dogelui Leonardo Loredano, cel care-l trimisese către Ștefan cel Mare pe Mauriano: ”Domnul Moldovei e chinuit de o boală lungă și a ajuns la grele bătrânețe”. E trimis alt medic, Leonard de Massari, dar acesta ajunge prea târziu, așa că după arderea cu fierul înroșit, petrecută pe 30 iunie 1504, Ștefan cel Mare se simte tot mai rău.
Cetatea Chilia, desen de epocă
Trece la cele sfinte pe 2 iulie 1504. ”În anul 1504, în 2 iulie, marţi, ora 1, după răsăritul soarelui, din voia destinului, muri Ştefan, voievodul Moldovei, împovărat de lupte, bătrâneţe şi podagră. Natura îl făcuse norocos, isteţ şi viteaz. El alungase din Moldova pe regele unguresc Matia, bătut în oraşul Baia şi lovit el însuşi în trei locuri la spate. Tot el – minunată faptă – înfrânse cu o mână de oameni şi alungă cu ruşine pe sultanul Mahomed, care avea 120.000 de ostaşi. Tot el, cu arma în mână, alungase peste hotarele Moldovei pe regele polon Ioan Albert, călcând învoiala prin care i-a fost asigurată de mai înainte libera ieşire a acestuia din ţară. Tot el zdrobi, mai de multe ori, şi respinse pe tătarii de dincolo de Volga şi pe cei din Crâm. O, bărbat triumfal şi victorios, care biruişi pe toţi regii învecinaţi! O, om fericit, care te bucuraşi de toate darurile, câte natura altora numai în parte le dă: unii înţelepţi şi vicleni, alţii viteji şi drepţi, alţii iarăşi cu noroc împotriva duşmanilor. Tu singur le avuşi hărăzite toate laolaltă: drept-prevăzător, isteţ, biruitor al tuturor duşmanilor! Nu degeaba trebuie socotit printre eroii secolului nostru”, scria cu durere cronicarul polon Miechowski. Domnise 47 de ani, cea mai lungă perioadă din istoria Moldovei și a doua din toate timpurile, după cea a lui Carol I (1866 – 1914, 48 de ani). Vârsta lui Ștefan cel Mare la ceasul decesului este și, astăzi, subiect de discuții: dacă se consideră data nașterii, la Borzești, 1438 sau 1439, atunci a decedat la 65-66 de ani, deși toate cronicile vorbesc de 71. Pentru acele vremuri, o etate înaintată, dacă ținem seama de bătăliile purtate și de contextul în care domnitorul a trăit. Mulți istorici consideră că atât guta (moștenită ereditar), cât și rana căpătată în asediul de la Chilia au ”contribuit” la decesul său.
Acoperământul mormântului Sfântului Voievod Ștefan cel Mare de la Mănăstirea Putna
Voievodul-erou, devenit, apoi, Sfânt al Bisericii Ortodoxe Române, își pregătise, din vreme, mormântul la mănăstirea Putna, ctitoria sa. Pe lespedea de marmură era gravată inscripția: ”Bine cinstitorul Domn Io Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitorul şi ziditorul acestui sfânt lăcaş carele aici zace şi s-a mutat în veşnicele lăcaşuri în anul 7…”. Data morții evident lipsea, iar urmașii săi nu au completat-o. Se găsește, însă, pe acoperământul de stofă al mormântului, făcut din porunca lui Bogdan al III-lea, fiul său legitim, cel care avea să-i urmeze la domnie: ”Io Ștefan voievod a domnit în Țara Moldovei 47 de ani și trei luni și s-a mutat la lăcașul cel veșnic în anul 7012, în luna iulie, ziua a doua, marți, în ceasul al patrulea din zi”.
Surse: ”Adevărul”, ”Letopisețul Țării Moldovei”, Grigore Ureche
