Dorian Furtună: Am avut prilejul să particip la ședința de hipnoză publică organizată de Kashpirovsky la Chișinău, într-o atmosefră de febril entuziasm și adorație din partea celor adunați. Pe atunci, Anatoly Kashpirovsky, un vestit psihoterapeut, hipnotizor și vindecător sovietic, se bucura de o faimă internațională de invidiat; a avut și o biografie pe potrivă, plină de evenimente și întâlniri cu cei mai importanți oameni ai epocii. L-a făcut asta fericit? Deloc.
Ajuns la vârsta de 80 de ani, Kashpirovsky a fost întrebat: „- Ați putea spune că sunteți împlinit în viață?”. Răspunsul său a surprins: „- Nu, nu mă simt împlinit” (Нет, жизнь не удалась). Regretul lui era că n-a filmat mai multe emisiuni cu ședințele sale de hipnoză (deci nu se mulțumise cu ce obținuse); în plus, îi părea rău că nu și-a ținut copiii în patrie, ci i-a lăsat să plece în America, iar fiică-sa a murit într-un accident în Canada; regreta, în fond, că a luat prea multe decizii pripite, că s-a înșelat în strategia sa de viață.
Cazul Kashpirovsky nu e nici pe departe unic de felul său, nu e singurul pe care succesul enorm nu l-a mulțumit; e vorba aici de un fenomen mai răspândit, numit paradoxul fericirii. Esența lui este următoarea: creșterea venitului pe cap de locuitor nu corelează pozitiv cu gradul de fericire al cetățenilor; mai exact, corelează până la un anumit nivel, apoi se stopează sau chiar se inversează.
S-au făcut diverse încercări de a lămuri acest paradox, iar cea mai bine argumentată îmi pare a fi abordarea ierarhică (Drakopoulos, 2008); conform acestei abordări, există mai multe niveluri de necesități umane (după piramida lui Maslow), iar cel mai satisfăcuți fiziologic și psihologic suntem atunci când ne sunt împlinite nevoile cele mai elementare, de la baza piramidei. Ce se poate compara cu plăcerea unui rătăcit în pustie care a dat de un izvor cu apă, sau cu exultarea unui părinte care-și regăsește copilul pierdut?
Pe măsură ce reușim să trecem la împlinirea altor nevoi, superioare, tot mai elevate, gradul nostru de satisfacție se reduce în intensitate, fiindcă acele nevoi superioare nu țin deja de fiziologia noastră (care e cea mai solicitantă și reacționează cu endorfine), ci țin de niște ambiții și pretenții adeseori formate cultural, pentru care creierul nu ne recompensează la fel de tare prin neuromediatori.
Apoi intervine și un alt factor: sațietatea, limita. Dacă în satisfacerea nevoilor fiziologice și elementare de viață noi putem atinge un anumit plafon, după care orice îmbunătățire nu este esențială (după ce ne umplem burta, nu ne mai este foame), atunci în satisfacerea nevoilor de afirmare publică, în succesul profesional, în carieră adeseori nu există nicio limită. Tocmai lipsa unei limite, care să ne împace cu gândul că am atins maximul posibil, trezește o frustrare de fundal. Noi înaintăm, urcăm, obținem noi și noi regalii, funcții, averi, dar asta nu ne îndestulează, fiindcă știm că se poate mai mult, știm că alții au reușit mai mult și ne roade invidia.
A avea mult, a trăi printre cei care sunt bine realizați, ne face să vrem și mai mult, iar această verere este declanșatorul nemulțumirii de viață și de sine. A vrea ceea ce nu avem este dușmanul satisfacției de viață; la fel ca și situația când nu vrem ceea ce avem. Și cu cât mai sus ne situăm pe scara socială, cu atât e mai larg cercul ispitelor și al lucrurilor râvnite. Iată o explicație a paradoxului fericirii, care i-a făcut pe atât de mulți oameni bogați, vestiți și puternici să se considere totuși nefericiți. „Orice ființă vie este ambițioasă: acesta e blestemul ei”, spunea Cioran. Avusese dreptate.
#iluziafericirii– Dorian Furtună
