De la „apocalipsa maiaşă” până la grija zilei de mâine, temerile par să reprezinte un element important al vieţii umane. Sondajele realizate în rândul românilor arată că temerile cele mai importante şi mai răspândite se referă la pierderea unei persoane dragi, la probleme financiare şi la cutremure.
Preocupaţi de problemele noastre de zi cu zi, de multe ori nu mai ajungem să ne întrebăm care sunt problemele cu care se confruntă societatea în care trăim. De curând, nume importante din domenii precum ştiinţa, tehnologia, jurnalismul sau educaţia au împărtăşit cu restul lumii, graţie efortului depus de John Brockman, câteva motive de îngrijorare care ar trebui să ne preocupe pe toţi.
Provocarea lui John Brockman
John Brockman, un agent literar ce reprezintă un număr mare de oameni de ştiinţă, a fondat acum câţiva ani Edge.org, un site inspirat de un experiment artistic realizat de un prieten apropiat, James Lee Byars. „Byars considera absurdă ideea de a merge la biblioteca Universităţii Harvard şi şi de a citi şase milioane de cărţi pentru a atinge un nivel de cunoştinţe acceptabil. Planul lui era să adune într-o încăpere 100 din cele mai luminate minţi ale planetei, să le încuie acolo şi astfel să le provoace să se întrebe reciproc lucruri despre care se întrebau singuri” a relatat Brockman pentru The Guardian. Byars a încercat să invite cele 100 de minţi luminate, însă experimentul său a eşuat: 70 cei contactaţi i-au închis telefonul în nas.
Byars a murit în 1997, însă ideea sa a mers mai departe mulţumită lui John Brockman. Agentul literar a crezut că aceasta poate fi pusă în practică graţie Internetului. Astfel, Brockman a fondat Edge.org, un spaţiu online pe care şi-a propus să-l transforme într-un „salon virtual” în care să se întâlnească cele mai luminate minţi ale planetei. Site-ul său a avut succes, salonul virtual incluzând astăzi peste 650 de înţelepţi din domenii variate, precum literatura, ştiinţa sau artele plastice.
În fiecare an, Edge solicită acestor oameni să răspundă la o întrebare şi le adună răspunsurile într-o carte. În 2017, întrebarea la care minţile luminate ale planetei au oferit un răspuns a fost următoarea: „Ce ar trebui să ne îngrijoreze?”. Printre cei care au participat la acest exerciţiu mental se numără laureaţi ai premiului Nobel, fizicieni celebri, psihologi, biologi şi autori de succes din numeroase ţări. Printre respondenţi se numără Daniel Dennett, Steven Pinker, Brian Eno şi Nassim Nicholas Taleb. În total, peste 150 de persoane au răspuns la această întrebare. În continuare vă prezentăm o selecţie cu cele mai interesante răspunsuri.
1. Proiectele eugenice ale Chinei
Geoffrey Miller, psiholog evoluţionist în cadrul Universităţilor New Mexico şi NYU Stern, se declară îngrijorat de China, ţară în care afirmă că se derulează cel mai amplu şi mai eficient program de eugenie. Miller susţine că acest program se desfăşoară de 30 de ani şi se teme că acesta ar putea reprezenta o ameninţare existenţială la adresa civilizaţiei occidentale.
„Când am aflat despre eugenia chineză în cursul verii trecute, am fost uimit de faptul că politicile sale nu sunt mai cunoscute. China nu ascunde ambiţiile sale eugenice, nici în istoria sa culturală şi nici în politicile guvernamentale de astăzi.
De generaţii, intelectualii chinezi au încurajat o legătură strânsă între stat (guojia), naţiune (minzu), populaţie (renkou), rasa Han (zhongzu) şi, mai recent, fondul de gene chinezesc (jiyinku). Medicina tradiţională chinezească se concentra pe prevenirea defectelor la naştere şi pe promovarea sănătăţii materne şi a „educaţiei fetale” în timpul sarcinii, scopul fiind producerea de copii sănătoşi şi inteligenţi. Mulţi oameni de ştiinţă din vremea Chinei republicane (1912-1949) erau darwinieni şi galtonieni înfocaţi care se temeau de extincţia rasială (miezhong) şi care considerau eugenia o metodă prin care China îşi poate recăpăta rolul de principală civilizaţie a Terrei după un secol de umilire de către colonizatorii europeni. Revoluţia Comunistă a făcut ca acest ideal eugenic să nu aibă impact în politicile publice vreme de câteva decenii, pentru că Mao Ţe Dun era prea obsedat de puterea militară şi de producţie şi se temea prea tare de revolta ţăranilor pentru a interveni în practicile reproductive tradiţionale.
Deng Xiaoping a preluat puterea după moartea lui Mao şi a schimbat acest lucru. A liberalizat pieţele, dar a implementat politica unui singur copil pentru a preveni explozia populaţiei, dar şi pentru a reduce fertilitatea degenerescentă în rândul ţăranilor. De-a lungul anilor ‘80, propaganda chineză cerea cuplurilor să facă copii «mai târziu, cu pauze mai lungi, mai puţini, mai buni» – la o vârstă mai înaintată, cu un interval mai mare între naşteri, pentru a produce mai puţini copii, dar de calitate mai bună. În 1995, prin Legea Eugenică (redenumită Legea Sănătăţii Materne după protestele occidentalilor), China a interzis căsătoria celor cu defecte mintale sau fizice ce puteau fi moştenite şi a promovat folosirea ultrasunetelor pentru testarea prenatală.
O parte din moştenirea lăsată de Deng este strategia actuală a Chinei de a maximiza «Puterea Naţională», concept ce include puterea economică, militară şi culturală, dar şi pe cea biologică. Conceptul de putere biologică îşi are rădăcinile în cel de «yousheng» (naştere bună). Timp de 1.000 de ani, China a fost condusă de o meritocraţie cognitivă, selectată prin examene imperiale foarte dificile. Cei mai inteligenţi tineri deveneau oficialii-cărturari care conduceau poporul, acumulau averi, atrăgeau numeroase soţii şi aveau mulţi copii. Astăzi, examenele „gaokao” pentru admiterea la universitate testează anual 10 milioane de tineri chinezi, ele reprezentând o versiune actualizată a examenelor imperiale. „Gaokao” reprezintă secretul succesului educaţional, financiar şi marital. De curând, politica „un singur copil” a fost relaxată pentru cuplurile bogate, care pot plăti o taxă pentru a avea un al doilea copil, fiind reluată astfel legătura între inteligenţă, educaţie, bogăţie şi succes reproductiv.
Eugenia chineză va deveni în curând mult mai eficientă ca urmare a investiţiilor masive în cercetările genomice asupra trăsăturilor umane, fizice şi mentale. În cadrul BGI-Shenzhen lucrează mai bine de 4.000 de cercetători. De asemenea, compania deţine mai multe secvenţiatoare de ADN decât orice altă instituţie din lume şi descifrează anual peste 50.000 de genomuri. De curând, BGI a achiziţionat compania californiană Complete Genomics.
În cadrul proiectului BGI Cognitive Genomics, cercetătorii chinezi secvenţiază genomul a peste 1.000 de persoane cu IQ foarte ridicat din întreaga lume, încercând să identifice alelele care prezic un IQ mare. Ştiu acest lucru pentru am contribuit de curând cu ADN-ul meu în acest proiect, fără să ştiu pe deplin în ce mă implic. În cele din urmă, cercetătorii vor descoperi aceste alele şi cel mai probabil ele vor fi folosite doar în China, pentru China. Acest lucru are potenţialul de permite tuturor cuplurilor chineze să maximizeze inteligenţa urmaşilor lor prin selectarea ovulului fertilizat cu cele mai mari şanse de a include aceste alele. Această „selecţie embrionică” ar putea permite ca IQ-ul fiecărei familii chineze să crească cu 5-15 puncte IQ pe generaţie. În câteva generaţii, competitivitatea globală a Occidentului ar fi eliminată.
Observ o colaborare extraordinară în China între guvern, oameni de ştiinţă, medici, profesori, mass-media, părinţi şi tot sistemul consumerist ce promovează un stat utopic de etnie Han. Din ceea ce înţeleg eu din genetica comportamentului evolutiv, cred că vor reuşi. Principala mea îngrijorare e reacţia Occidentului.
Cea mai probabilă reacţie, date fiind valorile euro-americane, va fi o panică bioetică în urma căreia va fi criticată politica chineză, aşa cum s-a mai întâmplat in cazul a numeroase alte politici adoptate de China. Mizele globale sunt prea mari pentru a reacţiona în acest fel stupid. Un răspuns mai matur ar fi să reacţionăm cu respect reciproc pentru o altă civilizaţie, întrebându-ne ce putem învăţa din efortul chinezilor, cum îi putem ajuta şi cum ne pot ei ajuta pe noi pentru a ţine pasul pe măsură ce ei creează o minunată lume nouă?”
2. Dispariţia răbdării
Nicholas Carr, autorul cărţilor The Shallows şi The Big Switch, este preocupat de dispariţia treptată a răbdării oamenilor:
„Sunt îngrijorat de timp – de modul în care îl denaturăm şi în care ne denaturează pe noi. Oamenii, la fel ca alte animale, par să aibă un ceas intern foarte precis. Chiar dacă nu avem ceasuri la mâini sau telefoane mobile la îndemână, putem estima destul de precis durata perioadelor de timp. Dar această capacitate este uşor de modelat. Percepţia timpului este subiectivă, schimbându-se în funcţie de circumstanţe şi de experienţele prin care trecem. Atunci când lucrurile se petrec repede în jurul nostru, întârzierile care în mod obişnuit ni s-ar părea scurte încep să devină intolerabile. Secundele se scurg încet, iar minutele durează o veşnicie. «Simţul timpului pare să fie supus legii contrastului», nota William James în capodopera sa din 1890 The Principles of Psychology.
În 2009, psihologii francezi Sylvie Droit-Volet şi Sandrine Gil descriau în jurnalul ştiinţific Philosophical Transactions of the Royal Society ceea ce denumeau paradoxul timpului: «deşi oamenii sunt capabili să estimeze cu precizie timpul ca şi cum ar poseda un mecanism specific ce le permite să-l măsoare, reprezentarea timpului poate fi foarte uşor manipulată de context». Modul în care percepem timpul se schimbă în funcţie de starea noastră emoţională, subliniază psihologii. Atunci când suntem agitaţi sau anxioşi, timpul pare să se scurgă încet şi ne pierdem răbdarea. De asemenea, contextul social în care ne găsim influenţează modul în care percepem timpul. Studiile sugerează că «indivizii îşi sincronizează percepţia timpului cu cea a celor din jurul lor». Cei doi psihologi arată că «ritmul de activitate» al persoanelor din jurul nostru ne influenţează percepţia timpului.
Cunoscând aceasta varibilitate a percepţiei timpului, pare evident că tehnologiile de comunicare şi de informare au un efect puternic asupra modului în care fiecare dintre noi percepe timpul. Până la urmă, aceste tehnologii stabilesc ritmul în care percepem evenimentele, viteza cu care ne sunt prezentate informaţii şi stimuli noi şi chiar ritmul interacţiunilor sociale. Acest lucru a fost adevărat întotdeauna, dar acum influenţa lor este cu mult mai mare, dat fiind că purtăm cu noi în fiecare clipă computere puternice şi foarte rapide. Dispozitivele noastre electronice ne învaţă să ne aşteptăm la reacţii aproape instantanee la acţiunile noastre, astfel că devenim repede frustraţi şi enervaţi de întârzieri oricât de mici.
Ştiu sigur că modul în care eu percep timpul a fost modificat de tehnologie. Dacă trec de la un computer rapid sau de la o conexiune de Internet rapidă la unele mai lente, procesele ce durează cu o secundă sau două mai mult ajung să-mi pară intolerabil de lente. Devin incredibil de sensibil la trecerea câtorva secunde şi mă enervez, ceea ce nu mi se întâmpla în trecut.
Cercetările efectuate pe Internet arată că este vorba despre un fenomen generalizat. În 2006, un studiu efectuat de magazinele online arăta că utilizatorii le abandonau dacă pagina se încărca în mai mult de 4 secunde. De atunci, studiul a fost repetat de mai multe ori, iar aşa-numita «regula celor 4 secunde» a fost înlocuită de «regula sfertului de secundă». Noi studii efectuate de Google şi de Microsoft arată că o întârziere de doar 250 de milisecunde în încărcarea unei pagini duce la abandonarea site-ului de către utilizatori. Spre comparaţie, acesta este intervalul necesar pentru a clipi o dată.
Un studiu recent asupra clipurilor video online oferă noi dovezi asupra modului în care progresul tehnologic a dus la reducerea răbdării oamenilor. Doi cercetători, Shunmuga Krishnan şi Ramesh Sitaraman, au studiat o bază de date imensă, ce cuprinde 23 de milioane de vizualizări video efectuate de aproximativ 7 milioane de persoane. Cei doi au descoperit că oamenii abandonează un clip video dacă acesta nu începe să ruleze în două secunde. Studiul a descoperit că există o legătură între vitezele tot mai ridicate ale conexiunilor la Internet şi ritmul în care oamenii abandonează clipurile video. De fiecare dată când reţeaua devine mai rapidă, devenim mai nerăbdători.
Cu alte cuvinte, pe măsură ce avem acces mai repede la informaţii online, devenim mai nerăbdători. Acest fenomen este amplificat de ritmul alert al Facebook, Twitter, al SMS-urilor şi al reţelelor de socializare în general. Ritmul de activitate al societăţii nu a fost niciodată atât de grăbit. Nerăbdarea este contagioasă şi se răspândeşte de la gadget la gadget.
Aceste observaţii sunt relevante pentru toate persoanele care lucrează online şi pentru cele care gestionează un data center. Totodată, ele au consecinţe asupra modului în care fiecare dintre noi gândeşte, socializează şi trăieşte. Dacă presupunem că reţelele vor continua să devină mai rapide – ceea ce cred că se va întâmpla – atunci putem concluziona că vom deveni şi noi din ce în ce mai nerăbdători, mai intoleranţi la orice fel de întârziere între acţiune şi răspuns. Ca rezultat, va fi din ce în ce mai improbabil să avem experienţe care impun o aşteptare, care nu ne oferă satisfacţie imediată.
Acest lucru nu are doar consecinţe consecinţe personale, ci şi culturale. Cele mai importante lucrări din istoria omenirii – fie că este vorba de artă, ştiinţă sau politică – necesită timp şi răbdare pentru a fi create şi apreciate. Cele mai adânci experienţe nu pot fi măsurate în fracţiuni de secunde.
Nu este clar dacă această lipsă a răbdării provocată de tehnologie persistă şi atunci când nu folosim tehnologia. Din ce văd la mine şi la cei din jurul meu, cred că modul în care percepem timpul se schimbă, într-adevăr. Tehnologiile digitale ne antrenează să fim mai conştienţi de întârzieri şi să nu le mai tolerăm; e posibil să ne facă totodată să nu mai tolerăm nici momentele care trec fără a ne stimula în vreun fel. Pentru că percepţia asupra timpului îmi influenţează modul în care percep viaţa, cred că aceste schimbări induse de tehnologie pot avea consecinţe vaste. În orice caz, cred că ar trebui să ne îngrijoreze – asta dacă avem timp pentru aşa ceva”.
3. Bomba subpopulării
Kevin Kelly, editor al revistei de tehnologie Wired şi autor al cărţii What Technology Wants, este îngrijorat de viitorul omenirii:
„De foarte mulţi ani, principala grijă a multor oameni consta în suprapopularea planetei. Ideea că se găsesc prea mulţi oameni pe o planetă limitată stătea la baza grijilor faţă de mediu, fie că era vorba de poluare sau de încălzirea globală. Numeroase cupluri educate au renunţat să facă copii, sau în niciun caz mai mult de un copil, pentru a contribui la prevenirea suprapopulării planetei. În China, a avea un singur copil a devenit o decizie forţată.
Deşi populaţia planetei va continua să crească vreme de cel puţin 40 de ani, tendinţele demografice în vigoare astăzi arată că există o ameninţare existenţială mult mai mare: subpopularea globală.
Iniţial, această temere pare absurdă. Am văzut cu toţii graficele care ilustrează modul în care se va dezvolta populaţia planetei. Linia se înalţă până în 2050, unde se plafonează la aproximativ 9,2 miliarde de persoane. Vârful poate fi greşit cu aproximativ un miliard de persoane, dar graficul este corect în cea mai mare parte.
Curios este faptul că, de multe ori, nimeni nu arată ce întâmplă după ce omenirea atânge acel vârf. A doua jumătate lipseşte atât de des încât de multe ori nimeni nu mai solicită să o vadă. Povestea nespusă a acestei jumătăţi este că indică o scădere constantă a populaţiei umane, fără a exista un consens asupra dimensiunii la care aceasta va ajunge. Mulţi experţi sunt de acord cu numărul maxim pe care populaţia planetei îl va atinge, însă nu există un consens în ceea ce priveşte numărul de oameni care vor trăi pe Terra în 100 de ani.
O populaţie globală mai puţin numeroasă este un motiv de sărbătoare pentru multe persoane, ceea ce este înfricoşător pentru că ea va continua să scadă. De-a lungul întregului glob pământesc, rata fertilităţii scade sub nivelul de înlocuire, astfel că în foarte scurt timp populaţia va atinge un nivel greu de înlocuit. Dacă rata fertilităţii este negativă, fiecare generaţie va produce mai puţini copii, până când nu va mai rămâne nimic. În acest moment populaţia Japoniei se află mult sub nivelul de înlocuire, fenomen întâlnit şi în mare parte din Europa, Europa de Est, Rusia, fostele republici sovietice şi unele ţări din Asia. În Japonia, Germania şi Ucraina deja numărul total al populaţiei este în scădere; practic, deja se manifestă această bombă a subpopulaţiei.
Ceea ce e cu adevărat şocant este că nici ţările în curs de dezvoltare nu prezintă o situaţie mai bună. Deşi în acest moment sunt peste pragul de înlocuire, rata fertilităţii scade în ritm rapid. Mare parte din Africa, America de Sud, Orientul Mijlociu şi Iran au rate ale fertilităţii în scădere accelerată. În anumite ţări din Africa subsahariană, ritmul scăderii a înregistrat o încetinire de curând, însă acest lucru se datorează faptului că progresul economic a scăzut la rândul său; atunci când ritmul de dezvoltare îşi va reveni, rata fertilităţii va continua să scadă, pentru că este legată de urbanizare. Există un cerc de reacţie bine cunoscut: pe măsură ce o societate devine mai dezvoltată din punct de vedere tehnologic, cuplurile au mai puţini copii, devenindu-le mai uşor să-şi crească nivelul de trai. Pe măsură ce nivelul de trai creşte, acestea îşi doresc şi mai puţini copii, de aici rezultând această spirală a declinului demografic, un tipar care se dovedeşte a fi universal.
Soluţia de ieşire din această spirală este simplă: mai multe femei care trăiesc în oraşe să decidă să aibă mai mult de doi copii, pentru a creşte rata fertilităţii peste nivelul de înlocuire de 2,1 copii. Asta ar însemna ca un număr semnificativ de cupluri să aibă 3 sau 4 copii în mediul urban, ca să compenseze pentru cei care au un singur copil sau niciunul. Este posibil să devină o modă să ai 4 copii la oraş. Problema este că fenomenul familiilor mari nu este observat în nicio zonă în care populaţia a devenit urbană, iar viaţa la oraş a devenit predominantă la nivel planetar, rata urbanizării crescând de la an la an. Fiecare ţară dezvoltată de pe Terra are rata fertilităţii în scădere. SUA au fost o excepţie datorită imigranţilor catolici de origine hispanică, însă chiar şi în rândul lor rata fertilităţii scade într-un ritm record. În scurt timp, SUA se vor alătura celorlalte ţări din lume cu fertilitate în scădere.
Pentru a combate acest declin al populaţiei, ţări precum Japonia, Rusia sau Australia plătesc bonusuri cuplurilor care fac copii. În Singapore, ţara cu cea mai scăzută rată a fertilităţii, guvernul plăteşte cuplurilor 5.000 de dolari pentru primul copil, suma ajungând la 18.000 de dolari pentru cel de-al treilea. Acest efort nu are rezultate: rata fertilităţii din Singapore este mai mică de 1 copil per femeie. În trecut, remediile drastice pentru reducerea fertilităţii erau dificile, dar funcţionau. Remediile drastice pentru creşterea fertilităţii nu par să funcţioneze.
Populaţia globală îmbătrâneşte. Momentul de peak youth (maximul de tinereţe al populaţiei) a avut loc pe Terra în 1972. De atunci, vârsta medie pe Pământ a crescut de la an la an şi nu pare să atingă vreo limită superioară în următoarea sută de ani! Omenirea are nevoie de tineri care să muncească şi care să plătească facturile medicale ale generaţiei precedente, dar aceşti tineri vor fi tot mai puţini. Mexicul îmbătrâneşte mai repede decât SUA, astfel că toţi imigranţii care provoacă astăzi controverse vor fi chemaţi acasă, unde va fi nevoie de ei. De altfel, după ce vom atinge vârful de vârstă al populaţiei, ţările se vor lupta pentru a atrage muncitori, modificând legile imigraţiei. Chiar şi aşa, aceste succese individuale nu vor schimba situaţia la nivel global.
Aşadar, cea de-a doua jumătate a acestui secol va arăta aşa: mai multă tehnologie, instrumente coolcare prelungesc durata de viaţă, mai mulţi bătrâni care trăiesc mai mult, milioane de roboţi, dar puţini tineri. Un alt mod de a privi populaţia Terrei peste 100 de ani este acesta: vom avea la fel de mulţi oameni cu vârste mai mari de 60 de ani ca în ziua de astăzi, dar numărul tinerilor va fi cu câteva miliarde mai mic.
Nu a existat niciodată în istoria omenirii o experienţă similară, în care numărul populaţiei să scadă şi totuşi să continue să progreseze (nici măcar în timpul Marii Ciume). Unele ţări moderne care au avut parte recent de scăderi ale populaţiei au înregistrat iniţial o creştere a PIB-ului pe cap de locuitor ca rezultat a reducerii numărului de „capete de locuitor” în respectiva formulă, însă acest lucru maschează scăderea pe termen lung. Asta nu exclude posibilitatea ca noi să reuşim să fim primii care îşi menţin creşterea economică în ciuda scăderii populaţiei.
Aceasta este provocarea: va fi o lume în care în fiecare an vom avea parte de o audienţă mai mică decât în anul dinainte, o piaţă mai mică pentru produsele şi serviciile noastre, mai puţini muncitori din care să alegem şi tot mai mulţi bătrâni ce trebuie îngrijiţi. Nu am avut niciodată parte de o astfel de lume în vremurile moderne; progresul recent a avut loc în paralel cu o creştere a populaţiei, o audienţă tot mai mare şi pieţe mai mari. E greu de văzut cum va ajuta o populaţie în curs de îmbătrânire la creşterea standardului de viaţă. Pentru aşa ceva este nevoie de un sistem economic complet diferit, unul pentru care nu suntem pregătiţi încă.
Problemele datorate populaţiei tot mai mari sunt reale, dar ştim ce trebuie să facem pentru a le gestiona. În schimb, provocările presupuse de o populaţie ce tinde spre zero în lumea dezvoltată sunt mai înfricoşătoare, pentru că aceasta este o situaţie complet nouă. Este un motiv de îngrijorare”.
4. Realitatea augmentată
William Poundstone, un jurnalist nominalizat de două ori pentru Premiul Pulitzer şi autor al cărţii „Are Your Smart Enough To Work At Google?” este îngrijorat de tehnologia viitorului:
„Sunt îngrijorat de realitatea augmentată. Este vorba despre o tehnologie atrăgătoare ce pare inevitabilă în următorii 20 de ani. Veţi purta ochelari care nu sunt mai groşi decât ochelarii obişnuiţi, sau poate chiar lentile de contact, iar acestea vă vor permite să vedeţi tot felul de informaţii utile. Aţi putea vedea o hartă interactivă, o bandă curgătoare cu ştiri sau notificări cu mesaje — orice puteţi vedea astăzi pe un ecran.
Societatea nu va fi transformată de datele pe care le veţi obţine, ci de intimitatea acestei tehnologii. Nimeni nu va şti că de fapt verificaţi scorurile de la fotbal în timpul unei şedinţe la serviciu sau că jucaţi un joc video în timpul cursurilor. Poate vi se par nişte exemple stupide, dar nu cred că sunt. De câte ori nu v-aţi abţinut de la a verifica mesajele de pe telefon doar pentru că nu era acceptabil din punct de vedere social să faceţi acest lucru? Graţie realităţii augmentate, aceste inhibiţii vor dispărea.
Nu sunt îngrijorat de siguranţă – poate că automobilele se vor conduce singure în acel moment. Mă tem că vom avea parte de o lume în care toată lumea se preface doar că este atentă. Vieţile noastre sociale pornesc de la o idee care a fost prea evidentă pentru a trebui spusă cu cuvinte: oamenii sunt atenţi la cei din jurul lor. A nu face acest lucru era o dovadă de proastă creştere sau chiar de probleme mintale. În curând, această atitudine ne va descrie pe noi toţi. Lăţimea de bandă a dispozitivelor electronice creşte exponenţial, însă capacitatea noastră de a gestiona elementele care ne distrag atenţia este stabilă sau, în cel mai bun caz, creşte aritmetic. Va trebui să concepem o nouă infrastructură socială pentru a gestiona această problemă şi mă tem că nu avem foarte mult timp pentru acest lucru.
5. Bărbaţii din China
Psihologul Robert Kurzban de la Universitatea Penn din SUA este îngrijorat de discrepanţele între sexe ce se conturează în China:
„În 2020, estimările arată că în China vor exista cu 30 de milioane mai mulţi bărbaţi decât femei, ceea ce înseamnă că minim 15% dintre bărbaţii tineri vor rămâne fără parteneră. Antropologii au observat un tipar care se repetă mereu în istorie: atunci când balanţa dintre sexe devine dezechilibrată, iar bărbaţii sunt mai numeroşi decât femeile, aceştia devin din ce în ce mai competitivi şi sunt mult mai predispuşi la comportamente riscante şi orientate pe termen scurt, printre care pariurile, consumul de droguri şi infracţiunile. Acest tipar este observat, de asemenea, de specialiştii în biologie. Studii efectuate de-a lungul mai multor decenii au arătat că, în speciile în care succesul de reproducere îi caracterizează doar pe unii bărbaţi, concurenţa este acerbă.
Oamenii de ştiinţă nu înţeleg încă mecanismul prin care dezechilibrul dintre sexe generează comportamentul antisocial la oameni, însă o posibilă legătură fiziologică ar putea fi faptul că eşecul în găsirea unei partnere duce la creşterea nivelului de testosteron, ceea ce influenţează comportamentul şi deciziile bărbaţilor.
Ar trebui să ne îngrijoreze excesul de testosteron din China? Studiile efectuate în mai multe ţări arată că există o legătură clară între dezechilibrul sexelor şi rata infracţiunilor violente. Cu cât este mai mare proporţia bărbaţilor necăsătoriţi într-o populaţie, cu atât rata furturilor, fraudelor, violurilor şi crimelor este mai mare. Efectul este considerabil: unele studii sugerează că probabilitatea de a comite infracţiuni scade la jumătate în urma căsătoriei.
De asemenea, dovezile istorice atestă că bărbaţii necăsătoriţi cu o situaţie materială precară tind să se asocieze cu alţi bărbaţi necăsătoriţi, folosind forţa pentru a obţine resurse la care altfel nu ar fi avut acces. Acesta nu este singurul motiv de îngrijorare; dovezile istorice sugerează că un surplus de bărbaţi tineri necăsătoriţi are efecte economice, scăzând PIB-ul pe cap de locuitor.
China joacă un rol crucial în economia mondială de astăzi, în care majoritatea ţărilor sunt interconectate. China este primul sau cel de-al doilea partener economic pentru 78 de ţări. Astfel, dacă această ţară ar suferi probleme economice ca urmare a problemelor sociale sau din alte motive, efectele s-ar resimţi în întreaga lume. Economiile regionale precum Coreea de Sud sau Taiwan ar suferi cele mai puternice lovituri, însă şi Europa şi SUA ar putea avea probleme economice semnificative.
Este greu de închipuit cum pot bărbaţii necăsătoriţi să ducă la probleme economice, însă importanţa pe care o are China în economia mondială face ca astfel de ameninţări la adresa stabilităţii să constituie un motiv de îngrijorare.”
6. Ce îi învăţăm pe copii?
Sherry Turkle, psiholog în cadrul MIT specializat în analiza culturii Internetului, este îngrijorată de ceea ce învaţă copii de la noi:
„Copiii îşi privesc părinţii cum se joacă toată ziua cu dispozitive strălucitoare. Părinţii le ţin în braţe, le mângâie şi nu le lasă niciodată din mâini. Atunci când mamele îşi alăptează bebeluşii, obiectele strălucitoare sunt în mâinile lor şi la urechile lor. Atunci când părinţii ies în parc cu copiii, atenţia lor se împarte între copii şi obiectele strălucitoare până la punctul în care copiii sunt geloşi şi, de multe ori, nu au parte de atenţia părinţilor lor. Ca rezultat, numărul accidentelor din locurile de joacă este în creştere.
Îndată ce copiii au o vârstă ce le permite să-şi exprime dorinţele, aceştia vor şi ei acele obiecte, iar puţini părinţi le spun nu. În jargonul părinţilor acest lucru este supranumit «passback» – a da în spate iPhone-ul pentru a linişti copiii aflaţi pe scaunele din spate ale automobilului.
Întotdeauna a fost aşa: în toate culturile copiii vor şi ei obiectul dorinţelor adulţilor. Astfel, micile ecrane strălucitoare intră în pătuţul copiilor şi în locurile de joacă. Telefoanele, tabletele şi computerele iau locul plastilinei, blocurilor de construcţie, păpuşilor şi cărţilor. Ecranele sunt interactive, atrăgătoare şi chiar frumoase. Acestea permit un număr masiv de simulări şi de lumi virtuale. Dincolo de interactivitate, ecranele oferă legături cu alţii. Desigur, specialiştii în marketing afirmă că sunt totodată instrumente de creaţie şi de educaţie, ceea ce este foarte posibil. Dar ce ştim sigur este că sunt foarte atrăgătoare.
Ecranele promit trei lucruri magice copiilor, asemănătoare unor daruri de la zâne: «vei fi mereu auzit», «îţi poţi direcţiona atenţia spre orice îţi doreşti» şi «nu vei fi niciodată singur». De la cele mai mici vârste, va exista un cont social care te primeşte. Încă din copilărie, vei găsi un loc în care să fii o autoritate. Şi cel mai important, nu mai este nevoie să fii vreodată liniştit şi să-ţi asculţi vocea interioară. Ai mereu acces la alte voci.
Astfel dăm startul unui experiment gigantic în care copiii noştri sunt subiecţii. Desigur, sunt multe aspecte importante aici, însă eu am nişte temeri. Aceste obiecte răpesc copiilor expeienţe despre care ştim, datorită studiilor realizate de-a lungul multor generaţii, că sunt extrem de hrănitoare pentru ei. În prima fază, copiii sunt distraşi de la feţele şi vocile oamenilor, pentru că aceştia sunt tentaţi să lase ecranul să le citească copiilor, să-i amuze, să se joace cu ei. Apoi, aceste ecrane iau copii de lângă alţi copii. Dispozitivele oferă copiilor şansa unor experienţe care oferă iluzia companiei altora fără efortul şi responsabilităţile prieteniei.
Copiii sunt atraşi de aceste trei promisiuni, însă ei riscă să piardă în cele din urmă. De ce? Pentru că atunci când vorbesc cu tehnologia sau vorbesc cu alţii prin tehnologie îi pot face pe copii să înlocuiască complexităţile şi nuanţele conversaţiei cu simpla conexiune. Mulţi copii ajung să se teamă de conversaţii. În studiile mele asupra copiilor şi tehnologiei, atunci când îi întreb «de ce nu-ţi place conversaţia?», la vârsta de 10 ani îmi pot oferi un răspuns. Pot sintetiza răspunsul lor: «are loc în timp real şi nu poţi controla ceea ce urmează să spui». Au dreptate. Asta e problema cu conversaţia, dar se dovedeşte a fi tocmai ce au nevoie copiii. Copiii au nevoie de antrenament pentru a gestiona dialogul cu alte persoane. Ei ajung să se teamă de pierderea controlui într-un domeniu în care nu controlul este cheia.
Mai mult, copiii folosesc conversaţii cu alte persoane pentru a învăţa cum să poarte conversaţii cu ei înşişi. Pentru cei în curs de dezvoltare, capacitatea de a reflecta este elementul cheie al dezvoltării. Mă tem că puterea de absorbţie a ecranului nu încurajează acest lucru. El blochează această voce interioară prin faptul că oferă în continuu interactivitate şi conexiune. Spre deosebire de timpul petrecut cu o carte, când gândurile pot rătăci, prea mult timp petrecut lângă ecrane îi poate ţine pe copii departe de ei înşişi. Este altceva atunci când adulţii preferă distracţia în locul reflecţiei. Copiii au însă nevoie să-şi audă propriile voci.
Unul dintre lucrurile pe care le-au realizat plastilina, vopselurile şi piesele de construcţie este faptul că i-au încetinit. Când priveşti copiii jucându-se cu aceste obiecte poţi observa modul în care elementul fizic al materialelor oferă o rezistenţă care le dă copiilor timpul să se gândească, să-şi folosească imaginaţia şi să-şi creeze propriile lumi. Copiii învaţă singuri să perceapă acest timp petrecut în solitudine ca plăcut şi util pentru că le permite să înveţe despre ei înşişi. Această capacitate de a petrece un timp în singurătate le va folosi tot restul vieţii. Asta este cea mai mare temere a mea: promisiunea ecranului că nu vei fi niciodată singur. Vedem deja că numeroşi adulţi sunt înfricoşaţi de ideea de a fi singuri. La semafor sau la coadă la supermarket se panichează şi pun repede mâna pe un dispozitiv. Viaţa noastră cu ecranele pare să ne fi lăsat cu nevoia de a fi mereu conectaţi. În loc să putem folosi timpul în care suntem singuri pentru a gândi, singura reacţie este de a umple acest timp cu o conexiune.
De ce este solitudinea atât de importantă şi de ce vrem să o cultivăm în rândul celor tineri? Solitudinea este o precondiţie a creativităţii şi este totodată starea în care ne regăsim astfel încât să putem avea relaţii cu alte persoane, pe care să le apreciem. Astfel, acestă singurătate este o precondiţie pentru conversaţie. Dacă nu putem să fim singuri cu noi înşine riscăm să folosim celelalte persoane drept „piese de schimb” cu care să ne sprijinim sinele fragil. Una dintre cele mai importante sarcini ale copilăriei este dezvoltarea acestei capacităţi de singurătate sănătoasă. Ea le permite copiilor să dezvolte prietenii şi respect pentru alte persoane.
Aşadar, aceasta este temerea mea: că obiectele strălucitoare ale lumii digitale încurajează o sensibilitate la conexiunea continuă, distragere continuă a atenţiei şi un sentiment că nu eşti niciodată singur. Dacă le dăm copiilor obiectele strălucitoare, încurajăm această sensibilitate încă din primele zile ale vieţii acestora. Este tocmai opusul a ceea ce credem că este sănătos pentru copii: o capacitate de joacă independentă, importanţa cultivării imaginaţiei şi aprecierea pentru singurătate, care duce la creativitate şi la capacitatea de a construi relaţii.
Împinşi de obsesia noastră pentru dispozitivele mobile, dăm senzaţia că noi credem că nu vom fi niciodată singuri dacă suntem mereu conectaţi, dar adevărul este exact opusul. Dacă nu facem decât să ne conectăm compulsiv, vom fi mai singuri. Şi dacă nu-i învăţăm pe copiii noştri cum să-şi petreacă timpul singuri, nu vor şti decât singurătatea.
Mă tem că încă nu am discutat despre ceea ce pare să devină o situaţie normală – prezenţa ecranelor în locurile de joacă şi în grădiniţe. Când ceva devine „noul normal”, poate fi greu de dezbătut pentru că pare ceva firesc. Dar cred că a sosit momentul să discutăm despre ceea ce vrem să fie copilăria”.
7. Nu există motive de îngrijorare şi nici nu au fost vreodată
Virginia Heffernan, o jurnalistă americană care a obţinut doctoratul în filozofie la Harvard şi a scris de-a lungul carierei pentru The New York Times şi pentru Slate, consideră că nu avem motive de îngrijorare:
„Singurul motiv de îngrijorare este grija însăşi. Acest lucru a fost mereu adevărat.
Marshall McLuhan spunea că «circuitele electrice duc la orientalizarea Occidentului». Să sperăm că Internetul va duce acest lucru până la capăt. Următorul pas ar fi abolirea acestei idei fixe tipice Occidentului conform căreia putem câştiga chiar şi o firimitură de înţelepciune sau de libertate ca rezultat al acestei practici nocive, îngrijorarea, care nu este altceva decât supraexcitarea impulsului de luptă-sau-fugi în creierul nostru reptilian.
Reţelele electronice şi experienţa digitală au dus la descentralizarea sinelui şi la descoperirea splendorii momentului prezent. De asemenea, au subliniat interdependenţa noastră fundamentală şi au satirizat subtil încăpăţânarea occidentală a separării. Revoluţia digitală, cu artefactele sale valoroase, a făcut evidentă şi chiar profitabilă viziunea lui Buddha, a lui Shakespeare şi a tuturor misticilor lumii: suntem unul. Credinţele noastre limitate despre trecut şi despre viitor ne distrug vieţile. Doar acceptarea realităţii prezente poate aduce pace şi inspira decizii înţelepte.
Aşa că puteţi să vă construiţi un adăpost antiatomic, să daţi bani celor care nu au, să arhivaţi fiecare mail promoţional primit, pentru a preveni efectele unui potenţial atac terorist asupra Internetului. Mâncaţi mâncare organică, locală sau nimic. Faceţi toate acestea sau nu faceţi nimic. Dar nu vă îngrijoraţi din aceste motive. Nu există niciun motiv de îngrijorare şi nici nu a existat vreodată”.
