Alte știri

Cine este Maurizio Cattelan, artistul cu banana?

Pinterest LinkedIn Tumblr

Știrea că o banană lipită cu o bandă adezivă a fost vândută contra sumei de 120.000 de dolari a făcut înconjurul planetei. Puțini știu însă cine este autorul acestei inedite opere de artă dar și ce alte realizări are Maurizio Cattelan.

 „În artă, ca şi în realitate, lumea apare ca şi când ar fi fost în mâinile unui zeu nebun, în timp ce zeul adevărat rămâne în afara jocului. Sunt un pesimist, dar cred că în lume sunt şi consolări benefice: dragostea, mâncarea, muzica…”, declara Cattelan, cu ocazia decernării „Premiului pentru întreaga carieră” şi a „Medaliei de Aur”.

O viaţă de artist-star

La 21 de ani, în 1981, un tânăr nu s-a mai întors niciodată la spitalul din Padova, oraşul său natal, în care lucra la morgă.

„Mi-am dat seama că aveam o viaţă mizerabilă şi mi-am spus: reacţionează! Trebuia să găsesc modalitatea de a termina cu ea. Problema era: vreau să trăiesc, dar nu mai vreau să muncesc… Şi am demisionat!”, a explicat el într-un lung interviu acordat lui Catherine Grenier de la Editura „Seuil”, apărut cu titlul „Saltul în gol”.

Atunci, toţi l-au pus în gardă: postul e sigur şi, odată cu vremea, va urca pe scara ierarhică. Dar… În 1985 era la New York, unde frecventa galeriile din Chelsea şi lumea mondenă. A revenit însă curând în Italia, unde a realizat mobile destul de originale pentru a figura în expoziţii de artă contemporană. Îşi expune lucrările pentru prima dată în 1987, la Bologna, prezentând o imensă pânză, cu un mare Z de la Zorro, într-o cheie ironică şi provocatoare. În 1989 a avut loc prima sa expoziţie personală, cu un catalog realizat de el, cu texte scrise de prieteni. Transferându-se de la Forli la Milano, a fost invitat de Renato Barilli să expună la o altă expoziţie, „Anii 90″. În acelaşi an, Maurizio Cattelan avea 30 de ani şi locuia la Milano. A început aproape de la nimic, ca autodidact, o nouă viaţă, o viaţă de artist-star.

Băiatul care bate toba

În 1993 pleacă din nou la New York. Este invitat de Achille Bonito Oliva, în acelaşi an, să participe la Bienala de la Veneţia. În 1999, împreună cu James Hoffmann, participă la Bienala din Caraibe şi tot în acelaşi an, la o expoziţie colectivă, „Abracadabra”, de la „Tate Gallery” din Londra, care a reunit 15 artişti ai scenei internaţionale într-un spirit ludic şi provocator. De la un „Cal” împăiat, suspendat de un tavan, lucrare intitulată „Balada lui Troţki”, la Papa Ioan Paul al II-lea străpuns de un meteorit („La Nona Ora”), o metaforă a sfârşitului puterii, el prezintă, în 2000, la expoziţia colectivă, „Apocalypse. Beauty and Horror in Contemporary Art”, de la Academia Regală din Londra, o altă operă cardinală a lui, „Him”, reprezentând un copil îngenuncheat în rugăciune, văzut din spate.

În 2001, fondează, împreună cu Massimiliano Gioni şi Ali Subotnick, revista „Charley”, pentru a oferi spaţiu outsiderilor din domeniul artei, iar în 2003, „Permanent Food”. O altă lucrare care s-a bucurat de aprecieri a fost „Un măgar între doctori”, expusă la Milano, care aminteşte despre căutările artiştilor, despre moarte şi caducitatea vieţii. Tema morţii domină operele create în 2007, când prezintă o lucrare cu 9 copii morţi, aliniaţi pe podea, acoperiţi de un cearşaf, o lucrare sculptată în marmură, la personala de la Bregenz, lucrare ce îi aparţine acum lui François Pinault. La fel ca şi „Tânără”, realizată după o fotografie a artistei Francesca Goodman, ce s-a sinucis în 1981, la vârsta de 22 de ani.

Cattelan este distins în 2008, la Bienala de la Sydney, cu „Premiul pentru întreaga carieră”. La fel şi la Quadriennale di Roma. În 2007 este invitat de „Tate Gallery” din Londra pentru a realiza o serie de intervenţii în spaţiile expoziţionale.

Cu peste 10 ani mai târziu, hotărându-se să se oprească, mărturisea: „Nu spun că de acum înainte nu voi mai face chiar nimic, dar va fi altfel. Este inevitabil. Astăzi vreau să am posibilitatea de a renegocia locul meu în lumea artei, în societate… Nimeni nu este absolut special sau absolut singular. Dar, pornind de la ceea ce eşti, o decizie îţi poate schimba viaţa sau poate schimba viaţa altor indivizi”. Dar toată lumea se îndoieşte de asta. Fostul angajat al morgii din Padova, fostul şomer, fostul fabricant de mobilă, fostul artist provoacă teamă pentru că el face ceea ce niciunul dintre noi nu a îndrăznit. Îşi schimbă viaţa anunţând în gura mare şi fără să-i pese de nimeni.

Recent, celebrul artist vizual Italian Maurizio Cattelan, în vârstă de 59 de ani, cunoscut pentru umorul său provocator și având o cotă extrem de ridicată, a stârnit din nou controverse, expunând la Art Basel Miami Beach o banană fixată cu un scotch pe un zid alb, intitulată The Comedian / Comediantul, adjudecată pentru 120.000 de dolari. Opera acestuia a fost victima unui alt artist, David Datuna, care se consideră un artist american de origine georgiană, stabilit la New York. Acesta a decojit banana de pe zidul alb și a mâncat-o în fața unei audiențe incitate. „Performanța sa artistică” a fost intitulată Hungry Artist / Artistul căruia îi era foame. Maurizio Cattelan afirma pentru cotidianul Miami Herald: „Nu mă interesează că banana a fost mâncată, ceea ce contează este ideea”. Astfel încât, într-un sfert de oră a apărut o nouă banană lipită de zid. El definește fructul ca „un clasic al culturii pop”. „Iubesc bananele, în timpul călătoriilor mele îmi place să le am în camera de hotel, pentru a găsi inspirație”, spune Cattelan.

Datuna afirma pe contul său de instagram: „Sunt un artist înfometat”. Iar The Comedian / Comediantul este „o operă a lui Cattelan într-adevăr delicioasă.” Banana devorată de Datuna dovedește lipsa umorismului în lumea artei. Celebrul critic de artă italian Vittorio Sgarbi detaila: „Mi se pare o emblemă sexuală. Jucătorii, la sfârșitul carierei, își agață pantofii în cui. În realitate, este un strigăt disperat.” Banana lui Cattelan a zburat în lumea artei.

„Le spun tuturor că mă voi pensiona. În realitate, e vorba de o transformare. Cred că una dintre cele mai frumoase zile din viaţa mea a fost în 1985, când m-am decis să fac altceva”. Efectul acestui anunţ evocă un star rock care, după un album extrem de mediatizat, se hotărăşte să abandoneze competiţia. Poţi să te îndoieşti auzind vestea, dar şi să vezi în ea voinţa sinceră a artistului de a dispărea de pe afiș, la vârsta ingrată de 50 de ani, care, în lumea artei, este numită „mijlocul carierei”, ţi se pare ilar.

Şi-a început viaţă artistică cu un „declanşator automat”, în 1989. Un parcurs care-l va purta, din 1999, cu „La Nona Ora” (Papa Vojtyla lovit de un meteorit), devenind unul dintre artiştii pop ai artei globale. O altă operă care-l caracterizează a fost intitulată „Cenuşăreasa”, pentru că, „la fel ca la ea, totul în viaţa mea mergea rău până când, într-o zi, a trecut pe lângă mine o caleaşcă de poveste în care m-am urcat. Simţeam nevoia de a închide un ciclu al existenţei mele, recucerindu-mi libertatea pe care simţeam că o pierdusem. Am început să-mi deschid studiouri în întreaga lume, să călătoresc mult. Am început să trăiesc în primul plan, deşi mi-aş fi dorit să rămân într-un colţ. Sunt mulţi colegi de-ai mei care am văzut că au părăsit spaţiul artei, lăsând loc celor mai tineri, însă eu nu sunt preocupat de ceea ce se va întâmpla mâine, ci sunt implicat în prezent, lucrând ca un nebun.”

Maurizio Catelani este cunoscut mai ales pentru Him, o sculptură reprezentându-l pe Adolf Hitler în America, dar și pentru o toaletă, perfect folosibilă, realizată în aur de 18 karate, ce cântărea 103 kg, numită America și care valora între 5 și 6 milioane de dolari, furată din palatul Blenheim, un castel în stil baroc din secolul al XVIII-lea, din Woodstock, Anglia.

 

 

Cercetările făcute de poliție au arătat că un bărbat a intrat în castel prin efracție și că ar fi utilizat două vehicule pentru a o transporta. Toaleta a fost expusă pentru prima dată la Muzeul Guggenheim, din New York, între 2016 – 2017.

Retrospectiva Guggenheim reprezenta 20 de ani de lucru, un proiect radical şi vizionar despre care curatorul expoziţiei, Nancy Spector, afirma că este „o spânzurare finală”. Conul răsturnat din arhitectura lui Frank Lloyd Wright realizează această transpunere într-un infern dantesc, populat de sute de păcătoşi. Retrospectiva combina toate operele lui Cattelan, suspendate de cupola muzeului, într-un proiect total şi extrem care transforma vizitatorii în suflete damnate şi îi făcea să coboare în Infern. Pe de altă parte, în expoziţie se întâlneau toate marile conflicte ale lumii: adevăr-greşeală, viaţă-moarte, bine şi rău, dar mai ales Paradis-Infern, cu care s-a jucat în toţi aceşti ani Maurizio.

 

Cattelan transformă o viaţă mizerabilă în basm

Unul dintre motivele lui artistice este cel al renunţării, al eschivării, al fugii. Întrebat de ce şi-a vândut spaţiul de la Bienala de la Veneţia unei agenţii publicitare care promova o nouă colecţie de parfumuri, a răspuns: „Nu cred într-un adevăr unic, ci numai într-o combinaţie infinită de posibilităţi. În orice edificiu mă interesează să descopăr care sunt scările de serviciu şi uşile secundare, pentru a mă retrage. Şi, de multe ori, când mă retrag, îmi pun o mască pentru a nu fi văzut. Îmi place să am zone pe care să le ţin ascuse, în care să las loc numai imaginaţiei. În casa mea am anumite camere în care nu am absolut nimic în afara pereţilor. E o minciună faptul că unii artişti spun că sunt cunoscuţi şi apreciaţi. Lumea din afară e mult mai mare decât ţi-o poţi imagina. Deşi am lucrat mereu, nu am urcat niciodată pe Colosseum pentru a face să vină televiziunea cu elicopterul să mă filmeze. E o zonă a lui Cattelan pe care o ţin închisă în mine”.

Cu un an înainte de Veneţia făcuse eforturi serioase pentru a strânge fonduri menite să creeze un premiu, dotat cu o sumă generoasă, care să fie atribuit unui artist pe cale de afirmare, care ar fi trebuit în schimb să renunţe imediat la orice activitate artistică timp de un an de zile. Un pact sinucigaş pentru câştigător. Maurizio Cattelan a ales însă el însuşi să strălucească prin absenţă. În 1989, uşile unei galerii din Bologna, care îi acordase o sală pentru o expoziţie personală, au rămas închise, cu un anunţ postat pe uşă, semnat de artist: „Revin imediat”.

Aşteptând pensia, cel care l-a îmbrăcat pe galeristul francez Emmanuel Perrotin într-un iepure falic care sare, în lucrarea „Errotin, adevăratul iepure”, şi-a acordat o pauză. Şi-a pus în scenă evadarea din propria expoziţie de la Castelul Rivoli din Torino, lăsând în urma lui o lungă frânghie făcută din cearşafuri înodate, intitulată „O duminică la Rivara”. O duminică la ţară şi o vară la mare.

De aici, critica lui Maurizio Cattelan la adresa unei figuri extrem de angajate ca Joseph Beuys, care apare într-o operă emblematică, „Noi suntem Revoluţia”, care-l arată pe artistul german avansând hotărât către spectator, prezentându-se pe sine sub forma unui mic manechin de ceară, pedepsit, agăţat de gulerul hainei de un umeraş semnat Marcel Breuer.

Să pleci, să părăseşti scena. Dar în forţă şi cu zgomot, după ce ai pus degetul acolo unde doare mai tare. Deci, nu fără să ştii în prealabil să suporţi ce este mai greu, mai dureros, ca în „L.O.V.E.” din 2010. Şi, în consecinţă, nu fără a-şi fi reglat conturile cu societatea italiană. Să pleci în altă parte şi la ceva mai bun, această obsesie a întregii opere a lui Maurizio Cattelan este reprezentată şi ca o fugă înainte din faţa morţii… Această decizie de a-şi trăi viaţa mai curând decât de a reuşi i se impune artistului ca o necesitate vitală. Altfel, apare moartea: cea, printre altele, din piesele sale funeste, cum ar fi veveriţa „Bidibidobidibido” din 1996, capodoperă minusculă cu titlul de formulă magică, pronunţată de zâna care transformă lămâia în trăsura Cenuşăresei, punând în scenă un mic rozător care s-a sinucis într-o bucătărie ca aceea în care a copilărit Cattelan. Iată, după Cattelan, de ce poţi scăpa întotdeauna lăsând totul baltă. Aruncând totul în aer. Trecând la altceva. Încredinţându-se acelei „Toilet Paper”, un mijloc ca oricare altul de a transforma în basm o „viaţă de rahat”, aşa cum îi place să spună.

„În realitate, am foarte multe proiecte”

Multă lume a crezut că imprevizibilul Maurizio Cattelan se va retrage definitiv. Ca un eveniment de bun rămas, în marea retrospectivă de la Guggenheim, şi-a suspendat în gol toate operele create de-a lungul vieţii.

Anunţarea sfârşitului carierei sale seamănă cu cea a desenelor animate americane, când Bugs Bunny, după ce s-a plictisit să-l sfideze pe Duffy Duck, anunţă: „Asta-i tot, oameni buni!”. Asta, în cazul în care el ar fi vorbit serios şi s-ar fi hotărît să renunţe la carieră, la artă, la piaţa de artă.

Oricum, munca sa nu s-a terminat şi a avut în program şi alte senzaționale expoziţii.

Fiecare operă a lui Cattelan vorbeşte despre viaţa sa de artist. Pentru el, Guggenheim este un edificiu dificil. „Am propus ca pereţii externi să fie pictaţi în roşu pentru această retrospectivă. Porumbeii mei, care se află în rotonda muzeului newyorkez, au titlul «Turiştii». Expoziţia trebuie vizitată pentru că nu e una banală şi chiar este gustoasă, la fel ca un salam. E greu să înţelegi că operele mele pleacă de la viziunea asupra vieţii, prin care îmi imaginez o altă lume a religiei şi a politicii. Ele reprezintă o continuă interogare. M-am inspirat de la toţi. Sunt ca un burete care a absorbit totul, dar, mai presus de orice, am fost întotdeauna fascinat de monumentalitate”, declara Cattelan în urmă cu niște ani.

 

La Guggenheim, operele sale din lucrarea Caruselul par mai curând depozitate decât expuse, atârnate de plafon, „ca salamurile”, cum a spus el însuşi. Descoperind o masă mare suspendată în atrium, o aglomerare de obiecte agăţate deasupra capetelor, publicul a avut, paradoxal, impresia de vid. Urcând rampa care duce în vârful edificiului, privitorul îşi dă seama treptat de ceea ce vede. Masa se împarte atunci în elemente distincte, peste 120 de opere de artă împrumutate din diverse colecţii sau instituţii. Fără niciun fel de etichetare, ele atârnă în spaţiul central. Continuând urcarea, se observă la fiecare pas, din unghiuri diferite de vedere, piesele expuse, dând o senzaţie de ameţeală amplificată de arhitectură. Vizitatorul se roteşte la propriu în jurul instalaţiei lui

 

 

Un rebel în artă

O lume cu personaje suspendate

În „Infernul” lui Dante, omul care lasă lumea artei, aflându-se într-o pădure obscură, îşi dă seama că drumul lui este greşit. „Mi-am dat seama că lumea noastră este guvernată de oameni fără niciun fel de idei. La 20 de ani aveam multe idei, dar nu aveam bani. Am avut după aceea bani, dar nu am mai avut idei. În pădurea întunecoasă am întâlnit trei măgari: unul nu avea ce să mănânce, altul nu avea succes, iar cel de al treilea nu avea nicio idee. Pentru mine, Virgiliu este familia mea, care m-a aruncat în Infern, dându-mi un impuls pentru a căuta altceva. Iar pe Beatrice continui să o caut de mult timp. Nimeni nu m-a ajutat să schimb direcţia, iar scepticismul meu este împărţit acum cu prietenii. Am reuşit să strâng o sumă mare de bani pe care aş putea să o cheltui ca şi Cleopatra. Am mai mărturisit: sunt ca un burete care absoarbe totul. Îmi place să mănânc cu fiii mei, de obicei într-o trattoria, unde nimeni nu-mi explică cum a făcut reţetele. Dante era ghidat de credinţă, iar eu de foame. În toate sensurile. Voi continua să îmi caut Paradisul. Dar, din păcate, ca o fatalitate, cad mereu în Infern”.

Vorbind despre sculpturile sale, într-un interviu cu jurnalista Andrea Bellini, Cattelan mărturisea: „Eu nu-mi folosesc numai mâinile pentru a-mi crea operele. În momentul când lucrez îmi trec prin minte imaginile. Mă interesează realitatea şi ceea ce văd în fiecare zi. Un gând, o persoană pe care am văzut-o la televiziune, una despre care am citit în ziar sau alta care-mi imaginez că navighează tot timpul pe internet. Imaginile le transform într-o anticipare a viitorului. Poate că operele mele sunt ca o lentilă care măreşte detaliile ascunse ale realităţii. Imaginile mele sunt tridimensionale şi ocupă un spaţiu. Sunt mereu la vânătoare de noi provocări, de noi posibilităţi, de noi locuri. Pentru mine nu contează numai publicul, numai arta, deoarece arta nu poate fi un spaţiu închis în el însuşi, ci trebuie să fie mai curând ca un cânp magnetic care atrage energiile artiştilor în spaţiu şi le face să circule. Şi acel magnetism pe care îl caut este ca o reacţie chimică. Dar mai este nevoie şi de mult noroc ca să poţi crea o operă de artă. Am fost pasionat de chimie şi am lucrat în multe domenii înainte de a începe să fiu artist. Căutam un mod de a-mi găsi libertatea de a face ceea ce gândesc şi ceea ce mă interesa a fost, într-adevăr, arta. Posibilitatea de a inventa imagini care să devină o oglindă a timpului prezent. De altfel, cred că nu este o mare diferenţă între o antenă de televiziune şi un artist, deoarece amândoi sunt mecanisme de difuzare amplificate de semnale. O operă de artă nu este completă fără comentariile, fără cuvintele, fără ideile celor care o privesc. În realitate, ei sunt cei care fac operele. Eu nu fac nimic: fără punctele de vedere şi interpretările publicului, arta nu există. Pe Papă, la început, mi-l închipuisem stând în picioare cu crucifixul în mână. Apoi mi-am dat seama că lipseşte ceva, că lucrarea nu era completă. Lipsea drama, capacitatea de a transmite senzaţiile, de a simţi că ai în faţă ceva extraordinar şi totodată puternic şi nu o înfrângere. Mă interesează persoanele în rolurile lor şi nu personajele istorice. Hitler îngenuncheat într-o rugăciune este o imagine în care masca personajului a căzut. M-am gândit la început că ar fi fost mai bine să-l fac dezbrăcat. Dar apoi, jucându-mă cu cărţile, am ales o altă variantă”.

O altă faţă a renumitului artist este dezvăluită astfel: „Banii cum îi am, îi cheltui. Călătoriile fac parte din profesia mea şi prin ele acumulez imagini şi idei. Mă interesează să schimb măştile şi rolul tot timpul”.

El se joacă cu icoanele istoriei artelor, de la religie la politică, sculpturile lui având imprevizibilitatea dadaismului, imediateţea artei pop şi viscozitatea publicităţii. Operele lui combină sculptura cu performance-ul, dar includ şi evenimente de tip happening, acţiuni provocatoare de ruptură, piese teatrale, texte comentate care acompaniază operele, articole în reviste şi jurnale.

loading...

Comments are closed.