Anii ’90 ne-au arătat cât de rapid și impetuos se poate crea un strat social nou – cel din categoria „nouveau riche”, adică al „noilor bogătași”. Sunt bogătașii formați în grabă, în mod forțat, impertinent, pe un fundal de capitalism sălbatic, fără a avea un parcurs de cizelare, fără o acumulare de gusturi elevate sau principii etice, care să le secondeze concentrarea de bunuri materiale.
Acest fenomen social a fost comun pentru toate țările din blocul ex-socialist. În Rusia li se spunea «новые русские» („noii ruși”), iar ascensiunea multora dintre ei era caracterizată cât se poate de expresiv – «Из грязи в князи», ceea ce în traducere liberă ar însemna „de la șopron la tron”. Aceștia reprezentau proletariatul care peste noapte a intrat în posesia unor averi boierești. Au devenit „baroni”, visul dintotdeauna al lumpenului.
Ajunși bogați prin acțiuni adeseori reprobabile, lipsiți de scrupule și de modestie, dar dornici să-și etaleze starea materială, ei au impus un stil de vestimentație și de comportament care a marcat profund societatea.
Veleitățile lor s-au pliat exact pe dorința năprasnică a celor mulți de a se afirma, de a concura cu toți ceilalți din jurul lor, de a dovedi cine e mai cine, de a produce efect. Una dintre modalităţile cele mai primitive de a demonstra prosperarea fulminantă este afişarea ostentativă a decorului pestriţ, a bijuteriilor şi a averii. E la nivel de instincte. Noi nu am putut-o face vreme de jumătate de secol și, când a devenit posibil, ne-am dedat la excese.
Așa a început competiția, parada hainelor, a caselor, a gardurilor, a mașinilor, a lanțurilor de aur, a burților și silicoanelor, a numerelor de înmatriculare extravagante. O competiție care nu a secat nici acum.
Această manieră de afirmare s-a autoreprodus de la o categorie socială la alta, de la o generaţie la alta. Kitsch-ul, cupiditatea și insolența comportamentală au devenit o normă. Credem în poleială. Ne lăudăm cu asta. E mișto. Ne este rușine de lucrurile care arată modest, nu cumva să apărem drept niște sărăntoci, că nu e la modă, e de râsul lumii, la propriu. Să sclipim, oriunde și oricând. Să impresionăm.
Prin urmare, din mediul social încet-încet au dispărut timiditatea, rușinea, jena, modestia, tactul, prudența în vorbe și acțiuni, complezența. Competiția în stil capitalist, întrecerea politică și regulile show-biz-ului au dezrădăcinat aceste virtuți de altădată. Le-au transformat în calități anacronice, în niște „vechituri nobile”. Pe piedestal a urcat tupeul.
Brusc am devenit vajnici și pretențioși. Cei modești și umili sunt pe lângă noi pleava pământului. Judecăm după aparențe. Profesorii îi apreciază pe elevi și vestimentar, elevii pe profesori așijderea. La fel îl apreciază vânzătorul pe client, funcționarul pe vizitator, preotul pe enoriaș. Da, până și preoții se bucură să vadă oameni plini de sine în biserică. Or, care biserică nu visează să fie vizitată și ctitorită de cât mai multă lume importantă?
Culmea e că și lumea, și cea săracă, și cea ilustră, vrea să vadă o preoțime impozantă, care cucerește prin opulența lăcașelor, a vitraliilor și a galeriilor de icoane în rame aurite. Ne plac mănăstirile înfrumusețate cu investiții de milioane, ne plac, să nu negăm asta.
În „Jurnalul unui cititor”, de Gabriel Brebenar, am găsit reproduse următoarele cuvinte, despre popi: „O să-i ascult atunci când o să-i văd în zdrențe, desculți sau cu opinci, pe asini, propovăduind învățătura lui Hristos. Numai atunci. Nu în limuzine, cu veșminte sclipitoare și toiag cu diamante”.
O, sfântă naivitate!, am putea exclama în urma acestui pasaj. Iată o voce în pustiu, a unuia care pare să nu știe de gusturile celor mulți. Mai întâi, cu asemenea pretenții am rămâne fără preoți. Apoi, fără poleială nimic nu ne încântă, pentru că nu ne regăsim în ce nu strălucește, ce nu dă impresie de solemnitate.
Ne-a devenit străină modestia. E deplasată, anacronică. Vrem, cei mai mulți dintre noi, să fim „nouveau riche”, ca stare și ca ambiții, ca viziune. Iată idealul cel mai răspândit, cel mai dorit. Prin optica lui privim și apreciem lucrurile din jur.
***
Dorian Furtună, fragment din cartea sa „Cugetările unui (ne)cunoscut”
