Editoriale

Europa, „zdrobită“ între SUA şi China

Pinterest LinkedIn Tumblr

Un editorial semnat de Alexandru Grumaz pentru adevarul.ro

Discursul lui Ronald Reagan, adresat Parlamentul britanic la 8 iunie 1982, a fost cu siguranţă profetic. Vorbind după invazia sovietică în Afganistan, atunci când puterea Moscovei părea să fie inexorabilă, el a declarat cu îndrăzneală că URSS se confruntă cu o mare criză revoluţionară, numind uimitor dimensiunile eşecului comunist şi prezicând că marxism-leninismul va ajunge în cenuşa istoriei.

Discursul profetic a lui Reagan

Reagan a avut dreptate, deşi era un actor ajuns preşedintele SUA. Înainte de terminarea deceniului, comunismul se prăbuşise în Europa Centrală, iar Uniunea Sovietică a implodat doi ani mai târziu. Dar adresarea de la Westminster a fost mult mai mult decât un oratoriu prezidenţial cu putere profetică, a fost un manifest al democraţiei, care a proclamat venirea globală a libertăţii şi demnităţii umane. Reagan a prezentat în discurs ceea ce el a numit „un plan şi o speranţă pe termen lung“. El a spus că, pe măsură ce „sfârşitul unui secol sângeros“ se apropia, lumea ajunsese la „un moment de cotitură“ şi devenise posibil să ne gândim la o nouă eră a libertăţii extinse. Pentru a contribui la o astfel de transformare, el a propus lansarea „unei campanii globale pentru libertate“ care să consolideze perspectivele democraţiei şi păcii mondiale. Remarcabil, adresarea continuă să-şi îndeplinească acel scop flamboaiant şi astăzi. Are o relevanţă de durată, deoarece evocă valori fundamentale americane şi le leagă la o viziune a rolului transformator al Americii în lume.

Acum, democraţia este în criză, este într-o „recesiune globală“. În 2017, „avocaţii democraţiei“ din întreaga lume au emis o declaraţie, numită „Apelul de la Praga pentru reînnoirea democratică“, care se deschide cu o afirmaţie răvăşitoare: „Democraţia liberală este în pericol şi toţi cei care o preţuiesc trebuie să vină în apărarea sa“[1]. Discursul de la Westminster[2] nu oferă o foaie de parcurs pentru a face faţă unei crize de o asemenea amploare ca cea de astăzi. Dar există câteva principii care continuă să inspire, să instruiască şi să informeze eforturile contemporane de reînnoire ale democraţiei. Nu am să le trec în revistă pe toate, vă voi lăsa plăcerea să citiţi formidabilul discurs a lui Reagan, în schimb am să amintesc doar unul dintre cele cinci principii. În timp ce Reagan credea că Statele Unite ca şi alte democraţii au nevoie de o putere militară credibilă pentru a contracara ameninţarea reprezentată de totalitarism, el a înţeles, de asemenea, că păstrarea unui echilibru de putere nu a fost suficient pentru a face faţă acestei provocări. „Forţa noastră militară este o condiţie necesară pentru pace“, a spus el la Westminster, „dar să fie clar că menţinem această putere în speranţa că nu va fi niciodată folosită, pentru că determinantul final al luptei care se desfăşoară acum în lume nu vor fi bombe şi rachete, ci un test al voinţelor şi ideilor, un proces de rezolvare spirituală, valorile pe care le deţinem, credinţele pe care le preţuim, idealurile cărora suntem dedicaţi.“

Datorită caracterului său îndărătnic, Reagan a înţeles importanţa ideilor democratice în competiţia dintre societăţile liberale şi adversarii lor. El a salutat „competiţia de idei şi valori“ şi a sperat că aceasta poate fi realizată cu Uniunea Sovietică „în mod paşnic şi reciproc“. Ceea ce nu s-a întâmplat decât pentru o scurtă perioadă de timp de circa 8-10 ani după 1990.

Macron renascentistul!

De ce am recurs la discursul lui Reagan? Pentru că întotdeauna un lider trebuie să fie atent la consecinţele propriilor vorbe chiar dacă acestea sunt puse în declaraţii politice. Acum, afirmaţiile preşedintelui francez Macron nu fac altceva decât să toarne gaz pe foc într-o situaţie în care relaţia transatlantică este „blătuită“ de criza schimburilor comerciale şi de un Brexit care schimbă echilibrul economic şi militar al UE. Macron vorbeşte cu o oarecare admiraţie despre Trump şi Putin ca lideri care apără doar interesele naţionale ale ţărilor lor, fără a avansa o agendă globală – şi ar dori să facă acelaşi lucru în numele Europei.

Macron denunţă situaţia neclară din jurul Brexitului şi stagnarea politică din Germania două lucruri care  justifica pretenţia intelectuală a Franţei la conducerea Uniunii Europene. Este o revenire la „gaullism“ care se doreşte aplicată întregii Uniuni Europene – dar nu este clar dacă şi alte ţări ale UE sunt dispuse să plătească pentru asta. Emmanuel Macron, denunţă „moartea cerebrală a NATO“, într-un interviu publicat în The Economist, în care deplânge, în principal, lipsa de coordonare între Statele Unite şi Europa şi comportamentul unilateral al Turciei în Siria, Turcia fiind membră a Alianţei atlantice.

„Ce trăim în acest moment este moartea cerebrală a NATO“, a declarat şeful statului francez. „Nu există nicio coordonare a deciziei strategice a Statelor Unite cu partenerii din NATO şi asistăm la o agresiune făcută de un alt partener din NATO, Turcia, într-o zonă în care sunt în joc interesele noastre, fără o coordonare“, a subliniat el, referindu-se la intervenţia militară turcă în Siria. „Ce s-a petrecut este o uriaşă problemă pentru NATO. Trebuie să clarificăm acum care sunt scopurile strategice ale NATO“, a adăugat el pledând din nou pentru întărirea apărării Europei, cu mai puţin de o lună înaintea Summitului NATO programat la Londra, la începutul lui decembrie.

„Ce va fi Articolul 5 mâine? Dacă regimul lui Bachar al-Assad decide să-i răspundă Turciei, ne vom angaja? E o adevărată provocare“, estimează Emmanuel Macron. „Ne-am angajat să luptăm contra Daech (acronimul francez pentru ISIS). Paradoxul este că decizia americană de retragere din nordul Siriei şi ofensiva turcă, în ambele cazuri au acelaşi rezultat: sacrificarea pe teren a partenerilor noştri care s-au bătut împotriva Daesh, Forţele Democratice Siriene (FDS)“, forţe aliate ale coaliţiei internaţionale conduse de Statele Unite ca să combată ISIS. De aici concluzia preşedintelui francez că  este „esenţială pe de o parte, Europa apărării – o Europa care trebuie să se doteze cu o autonomie strategică şi cu capacitate în plan militar şi pe de altă parte, să redeschidă un dialog strategic, fără nicio naivitate şi care va lua timp, cu Rusia“.

Şeful statului francez profită de interviu pentru a puncta trei riscuri mari pentru Europa: „să nu uite că este o comunitate“, „dezalinierea politicii americane de proiectul european“ şi „creşterea puterii chineze“ – care marginalizează clar Europa. „Există astăzi o serie de fenomene care ne pun la margine de prăpastie“, insistă el[3]. Macron estimează pe de altă parte că regula menţinerii deficitului public al ţărilor din zona euro sub 3% din PIB, ca şi discuţiile despre contribuţiile celor 27 la bugetul UE, ţin de o “dezbatere dintr-un alt secol“. „Avem nevoie de mai mult expansionism, de mai multe investiţii. Europa nu poate fi singura zonă care nu face nimic“. Ideea principală din interviul din The Economist – prezentă în cele mai multe discursuri şi declaraţii ale lui Macron – este suveranitatea strategică europeană. Se teme că Europa va fi marginalizată într-o lume în care puterile autoritare cresc, duopolul SUA-China pare să domine, iar legitimitatea sistemului multilateral este pusă în discuţie din ce în ce mai mult. El consideră că Europa îşi poate păstra puterea numai prin consolidarea suveranităţii sale în domeniul apărării şi tehnologiei, continuând lupta împotriva populismului prin crearea unui nou contract social. Toate acestea necesită reforma UE din interior. Că Macron a stârnit o discuţie pe aceste teme este un succes în sine. Însă metoda Macron, dacă îşi va atinge obiectivele sale, va trebui să acorde mai multă atenţie partenerilor cheie ai Franţei din Europa şi din NATO. Acest lucru este valabil mai ales că asistăm la sfârşitul unei ordini mondiale – hegemonia occidentală care a urmat căderii Zidului Berlinului.

Dacă se doreşte construirea unei noi ordine mondiale, şi se doreşte, o ordine în care Europa să fie o putere geopolitică, atunci aceasta va avea nevoie de tot ajutorul pe care îl poate primi de la toţi membrii UE. După apariţia interviului preşedintelui francez, Emmanuel Macron, în revista The Economist, redacţia acesteia rezumă argumentele preşedintelui francez în propriile cuvinte: „Europa trebuie să înceapă să gândească şi să acţioneze nu doar ca o grupare economică, al cărei şef este proiectul de extinderea a pieţei, ci dimpotrivă ca o putere strategică. Aceasta ar trebui să înceapă cu recâştigarea „suveranităţii militare“ şi redeschiderea unui dialog cu Rusia, în ciuda suspiciunilor din partea Poloniei şi a altor ţări care au fost cândva sub dominaţia sovietică. “ Dacă aceasta este explicaţia editorului atunci înţeleg de preşedintele Donald Trump a făcut prima vizită în Polonia, după inaugurarea mandatului, şi l-a primit la Casa Albă de 2 ori pe preşedintele Klaus Johanis. Centrul militar al NATO se mută spre flancul estic mai precis în Polonia!

Apelul lui Macron de a consolida „autonomia strategică a Europei“ şi de a-şi depăşi dependenţa de securitatea SUA este, de fapt, ideea lui Putin referitoare la interesele pe termen lung ale Rusiei.

Cu toate aceste declaraţii dure eu personal sunt convins că Franţa va continua să joace un rol constructiv în geopolitica europeană. Formaţiunea renascentistă[4], New Europe, unde fostul premier al României, Dacian Cioloş este lider, vine în forţă, din momentul în care s-a constituit şi va înghiţi liberali europeni prezenţi în Parlamentul European. Să fiu bine înţeles nu PNL-ul care face parte din Partidul Popular European. Şi nu numai Macron atacă şi Partidul Verde atacă şi va înghiţi socialişti rămânând numai extremişti care vor imploda pentru că ceea ce propun nu pot realiza. De fapt, după plecarea Marii Britanii din UE, Franţa rămâne singurul stat european care va avea o capacitate operaţională militară completă şi disponibilitatea constituţională de a acţiona în situaţii de criză.  Franţa este o putere nucleară. Franţa este un actor necesar în NATO şi un actor indispensabil pentru UE.

Preşedintele Macron are un simţ puternic al schimbărilor care au loc în peisajul geopolitic global. El doreşte să conducă schimbările din Europa prin „bulversarea“ status quo-ului şi acţionând ca un „agent al schimbării“ pentru a asigura leadership-ul Franţei în noile condiţii. Şi mai mult decât atât Observatorii ruşi sunt şocaţi să constate în ce măsură punctele de vedere ale lui Macron privind securitatea europeană şi ordinea mondială coincid cu cele adoptate de Putin în discursul său de la Conferinţa de securitate de la Munchen din februarie 2007[5]. Trebuie să înţelegem anumite evenimente şi declaraţii acum când a trecut exact un an de când Vestele galbene, celebrele „Gilets jaunes“, invadau intersecţiile din Franţa[6]. S-au încheiat manifestaţiile? Nu[7]. De fapt problema este dacă va reuşi să convingă Emmanuel Macron că legăturile sale cu Franţa sunt cu adevărat profunde.

Reacţia francezilor la încercările lui Macron de a aduce pacea socială sunt extrem de bine surprinse de un editorial din Le Point[8]. Macron împărtăşeşte multe dintre opiniile lui Putin cu privire la politica SUA în Europa şi în Orientul Mijlociu. Ca şi Putin, el atribuie problema migraţiei europene politicii americane greşite de „schimbarea regimului“ în timpul „Primăverii arabe“ în ţările unde revoltele au avut loc. Macron susţine că presiunea pentru schimbarea regimului a fost împotriva voinţei poporului, sursa suveranităţii  şi această declaraţie corespunde discursului principal al Kremlinului potrivit căruia toate revoluţiile îşi au rădăcinile în „surse externe“. Preşedintele francez a spus că NATO a fost creat pentru a contracara ameninţarea reprezentată de Pactul de la Varşovia, chiar dacă a fost creat în 1949, iar acesta din urmă a luat formă doar în 1955. El a spus că NATO continuă să ia în considerare ca principal obiectiv strategic Rusia, extinzându-se până la graniţele Rusiei, lăsând această ţară fără o „zonă de securitate“ şi „încălcând termenii acordului la care s-a ajuns în 1990 “. El a adăugat: „Când NATO a ajuns până în Ucraina, Putin a decis să oprească această expansiune“.

Apelul lui Macron de a consolida „autonomia strategică a Europei“ şi de a-şi depăşi dependenţa de securitatea SUA este, de fapt, ideea lui Putin referitoare la interesele pe termen lung ale Rusiei.Interviul acordat de Macron revistei The Economist se referă la ceea ce afectează NATO şi Uniunea Europeană şi modul în care Europa a ajuns în situaţia sa actuală. Dacă Macron ar fi pur şi simplu un profesor universitar sau un analist de afaceri internaţionale, interviul ar fi unul informativ. Deoarece este preşedintele Franţei, a creat deja un incident diplomatic cu un guvern non-UE şi a generat anxietate şi alarmă în rândul partenerilor săi din UE de pe continent.

Care a fost punctul de plecare al supărărilor lui Macron?

Deşi mulţi francezi se uită înapoi la Obama cu nostalgie – atât de mult încât Macron a căutat şi a primit sprijinul fostului preşedinte american în campania electorală pentru preşedinţia franceză – Obama nu a fost iubit de toţi în Palatul Élysée, casa oficială a preşedintelui Franţei. De fapt, politica franceză nu s-a aliniat cu cea americană când a venit vorba de Siria. Elementul care a declanşat diferenţele între cele două state a apărut în august 2013, când Obama, l-a avertizat pe Bashar al-Assad că utilizarea armelor chimice ar reprezenta trecerea unei „linii roşii“ şi a pregătit un atac aerian atunci când Assad a făcut asta. Avioanele de vânătoare Rafale erau gata să decoleze pentru o operaţiune comună SUA-Franţa, despre care oficialii francezi au crezut că va pune la punct o schimbare majoră în războiul civil din Siria şi eventual, îl va conduce pe Assad să accepte o soluţionare negociată. Dar în câteva ore, Obama s-a răzgândit refuzând să intervină şi, astfel, nu şi-a îndeplinit propria ameninţare.

Pe măsură ce anii au trecut, prelungirea conflictului sirian nu a produs numai suferinţe umane nespuse dar aceasta a provocat, de asemenea, daune grave Europei, terorismul şi migraţia care au rezultat au contribuit la creşterea populismului şi la reapariţia partidelor naţionaliste. În mod sigur acel moment din 2013, şi nu alegerea preşedintelui Donald Trump, au făcut ca Parisul să-şi dea seama că nu mai poate conta pe aliatul său de peste Atlantic. Obama, cu „pivotul“ său anunţat în Asia, a fost deja văzut ca „plecând“ din Europa.  Macron, a fost asistent senior al preşedintelui Hollande la Élysée atunci când aceste evenimente s-au desfăşurat, în 2013, şi au lăsat urme adânci asupra propriei sale gândiri despre Europa şi Statele Unite. Într-un interviu din iunie, el a făcut o legătură explicită între soluţia lui Obama în Siria şi agresiunea lui Putin în Ucraina, care a zdruncinat arhitectura de securitate a Europei. „Când trageţi o linie roşie, dacă nu ştiţi cum s-o respectaţi, decideţi să fiţi slabi“, a spus el. „Ce l-a încurajat pe Putin să acţioneze în alte teatre de operaţie? Faptul că a văzut că are în faţa lui oameni care aveau obiectivele stabilite, dar nu le-au pus în aplicare.

Odată cu alegerea lui Macron şi retragerea SUA din Tratatul pentru Climă de la Paris, politicienii importanţi, din zona relaţiilor internaţionale, au ajuns în studiourile de televiziune, abia ascunzându-şi emoţia: acum era momentul să se demonstreze o independenţă gaullistă, au afirmat ei. Dominique de Villepin, fost ministru de Rxterne şi fost prim-ministru, a susţinut că Franţa trebuie să fie pusă din nou pe drumul său tradiţional de „mediere“ şi „echilibrare“ între puteri. În cadrul cercurilor pariziene se dezlănţuia o dezbatere dacă Hollande – şi, înainte de el, Sarkozy – fuseseră prea „atlantişti“ în orientare, apropiaţi periculos cu Statele Unite. Acest lucru nu s-a potrivit cu faptele, luând în considerare tensiunile bilaterale care existau atât în cazul lui Sarkozy, cât şi al lui Hollande. Dar se credea că Macron va oferi o corectare a cursului evenimentelor. Cei care sperau la o confruntare cu Statele Unite au fost dezamăgiţi. Se pare că Macron a recunoscut că anti-Trumpismul poate servi cu greu ideile din spatele politicii externe franceze. Şi-a ales cuvintele cu atenţie, dornic să păstreze relaţiile cu Casa Albă.

Spre deosebire de cancelarul german Angela Merkel, care s-a confruntat public cu preşedintele Trump, Macron a vizat „îngust“ – de exemplu, să critice poziţia administraţiei Trump asupra schimbărilor climatice – mai degrabă decât să declare, aşa cum a făcut Merkel, că nu te mai poţi bizui pe suportul Statelor Unite. După ce s-a întâlnit cu preşedintele Trump la Summitul G-7, el a spus că, în ciuda diferenţelor a găsit un preşedinte american „pragmatic“ şi „pe unul care ascultă şi care este dispus să lucreze“. Macron a mers până momentul de a-l invita pe Donald Trump la festivităţile prilejuite de căderea Bastiliei. Echipa lui Macron a încadrat gestul în scopul de a onora rolul de lungă durată al Statelor Unite în Europa.

Macron şi NATO

La aniversarea căderii Zidului Berlinului liderii lumii libere au pus pe agendă reformarea NATO ca să folosim un termen diplomatic. Opiniile sunt diferite iar unele din ele sunt de-a dreptul înfiorătoare. Secretarul de stat american Mike Pompeo a avertizat la Berlin că NATO trebuie să „crească“ şi să se schimbe, „Trebuie să înfrunte realităţile şi provocările de astăzi“, în caz contrar riscând să devină „depăşită“. „Dacă ţările cred că se pot bucura de beneficiul securităţii fără a pune la dispoziţia NATO resursele de care are nevoie, dacă nu-şi respectă angajamentele, există riscul ca Alianţa NATO să devină ineficientă sau depăşită“, a mai spus secretarul de stat american.

Până în prezent, o ameninţare reînviată a Rusiei a permis Alianţei să stea împreună, iar unii oficiali ai administraţiei Trump, precum secretarul de stat, Mike Pompeo, s-au alăturat acestei soluţii. Secretarul de Stat Pompeo a mai declarat: „NATO rămâne important, critic, istoric, poate unul dintre cele mai critice parteneriate strategice din toată istoria înregistrată.“ Declaraţiile lui Pompeo au venit doar la o zi după ce preşedintele francez Emmanuel Macron a afirmat că Alianţa Nord-Atlantică este în „moarte cerebrală”. Dezangajarea Statelor Unite – care „ne întorc spatele“ – pe scena internaţională îi obligă pe europeni să “reevalueze realitatea“ Alianţei Nord-Atlantice în prezent, apreciază Macron, care îndeamnă la “redeschiderea unui dialog strategic“ cu Rusia. După preşedintele Macron ar trebui să cântăm prohodul Alianţei. De fapt la Moscova, purtătoarea de cuvânt de la Ministerul de Externe Rus, Zaharova  a aplaudat „cuvintele de aur“ ale preşedintelui francez. Ceea ce doreşte Macron este ca Europa să-şi retragă „suveranitatea militară“ de sub comanda SUA. Acest lucru este cel puţin ambiţios pentru că preţul pentru replicarea asistenţei militare acordate de SUA prin NATO este de 347 miliarde de dolari, iar Institutul Internaţional pentru Studii Strategice estimează că ar fi nevoie de 20 de ani pentru realizarea acestui deziderat. De fapt, SUA a ridicat numărul trupelor americane staţionate în Europa şi în viitorul exerciţiu NATO „Defender 2020“, care se va desfăşura pe continent va aduce peste 37.000 de militari americani staţionaţi în bazele din SUA urmărind lecţia din Războiul Rece a exerciţiilor militare Reforger[9].

Dar nu numai că planurile lui Macron sunt ambiţioase ele sunt nesustenabile. Macron, în primul rând, se dovedeşte că nu cunoaşte istoria sau evită să spună lucrurilor pe nume, susţinând că Donald Trump este primul preşedinte american care „nu ne împărtăşeşte ideea noastră despre proiectul european“. De fapt, majoritatea preşedinţilor americani nu au împărtăşit ideea Franţei despre proiectul european – deoarece opiniile Franţei au avut întotdeauna tendinţa de a uni Europa prin excluderea Statelor Unite. Şi refrenul că SUA renunţă la Europa, de asemenea, un element fundamental al relaţiei transatlantice este o încercare de a sădi, în minţile europenilor, ideea că SUA nu mai vrea să asigure securitatea continentului. Actualul preşedinte francez face, pe scurt, ceea ce predecesorul său Charles de Gaulle, care a resuscitat respectul de sine al Franţei după dureroasa ocupaţie din cel de-al Doilea Război Mondial. La fel ca de Gaulle, Macron are în vedere ca Statele Unite, Regatul Unit şi Franţa (reprezentând Europa), să devină un „Directorat de Trei“ pentru a determina politicile de securitate pentru Occident. Dar strategia lui De Gaulle, cât şi a lui Macron, se bazează pe doi piloni. În primul rând, Franţa nu şi-a convins încă partenerii europeni că este mai fiabilă decât Statele Unite în prezervarea securităţii, timp în care cetăţenii americani sunt mai dispuşi decât omologii lor francezi să folosească forţa militară pentru a apăra un aliat şi, în ciuda afirmaţiilor preşedintelui Donald Trump, europenii ştiu că America a asigurat 70 de ani de conducere militară în NATO. În al doilea rând Macron se aşteaptă ca alţi europeni să-şi sporească contribuţiile militare (Franţa asigura un buget militar sub 2%), fără să ţină cont de preocupările lor.

„Problema Germaniei“ a produs Europa de astăzi, precum şi relaţia transatlantică din ultimele şapte decenii. Unirea Germaniei în 1871 a creat o nouă naţiune în inima Europei, care era prea mare, prea populată, prea bogată şi prea puternică pentru a fi echilibrată eficient de celelalte puteri europene, inclusiv de Regatul Unit.

Revista The Economist dezvăluia, în 2002, că Franţa aspira să fie „jocheul calare pe calul mereu agil al Europei post-război, împingând de la spate calul german puternic şi ascultător“. Macron pledează pentru o politică de reangajare europeană cu Kremlinul pentru a negocia o nouă ordine de securitate în Europa, pe care nici statele baltice, nici polonezii nu o susţin şi susţine o armată europeană pe care Germania nu o doreşte, doar că Germania, mai mult decât altele, ar trebui s-o finanţeze. SUA au jucat mai bine decât Franţa cu privire la problemele transatlantice, deoarece politicile americane au fost mult mai apropiate de sensibilităţile europenilor şi pentru că SUA s-au străduit să creeze consens. În 1966, De Gaulle a notificat SUA că toate trupele americane şi sediul militar NATO trebuiau eliminate din Franţa. Răspunsul restrâns şi substanţial al preşedintelui Lyndon Johnson este încă unul dintre cele mai bune exemple de conducere americană. După o discuţie îndelungată, aceasta concluzionează: „În acest moment, celelalte 14 naţiuni membre ale NATO nu consideră că au acelaşi punct de vedere, al intereselor lor, ca cel al guvernului Franţei. Statele Unite sunt hotărâte să se alăture lor pentru păstrarea sistemului de descurajare a NATO şi consolidarea acestuia în sprijinul scopurilor vitale comune ale Occidentului.” Acest accent pus pe „art. 5“ a ţinut NATO împreună prin criza sa din anii ’60 şi serveşte ca o amintire că SUA obţin un avantaj practic enorm din idealurile sale, care stau la baza loialităţii europene. Ministrul german al Apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, a declarat că relaţia transatlantică este una personală pentru că tatăl ei, ca soldat în cel de-al Doilea Război Mondial, a fost rănit de americani şi s-a socotit incredibil de norocos să fi fost capturat de ei. De asemenea la Berlin Cancelarul german Angela Merkel a calificat drept „drastice” comentariile lui Macron.

Potrivit ziarului The New York Times, Merkel a respins, în mod ferm, în faţa lui Macron, declaraţiile acestuia cu privire la „moartea cerebrală“ a NATO. „Vă înţeleg dorinţa cu privire la o ruptură politică“, i-ar fi spus cancelarul, potrivit NYT, preşedintelui francez, „dar m-am săturat să adun cioburile. Iar şi iar trebuie să lipesc cioburile ceştii pe care aţi spart-o, pentru ca să ne putem aşeza după aceea şi bea o ceaşcă de ceai împreună“ (sursă ziarul online Adevărul). De fapt, „problema Germaniei“ a produs Europa de astăzi, precum şi relaţia transatlantică din ultimele şapte decenii. Unirea Germaniei în 1871 a creat o nouă naţiune în inima Europei, care era prea mare, prea populată, prea bogată şi prea puternică pentru a fi echilibrată eficient de celelalte puteri europene, inclusiv de Regatul Unit. Defalcarea echilibrului european de putere a ajutat la producerea a două războaie mondiale şi a adus peste zece milioane de soldaţi americani de-a lungul Atlanticului pentru a lupta şi a muri în acele războaie. Americanii şi europenii au stabilit crearea NATO după cel de-al Doilea Război Mondial pentru a soluţiona „problema germană“ şi ca să facă faţă provocării sovietice, fapt uitat acum de politicienii de azi. NATO a fost creat pentru a „ţine Uniunea Sovietică în afara Europei, americanii înăuntru ei şi germanii jos (fără putere) “ aşa cum a spus Lord Ismay, primul Secretar General al Alianţei. Acesta a fost şi scopul seriei de instituţii europene integrate, începând cu Comunitatea Europeană a Oţelului şi Cărbunelui, care a devenit în cele din urmă Uniunea Europeană. După cum a spus diplomatul George Kennan, o anumită formă de unificare europeană a fost „singura soluţie imaginabilă pentru problema relaţiei Germaniei cu restul Europei“, iar această unificare a putut avea loc doar sub umbrela unui angajament de securitate al SUA.

Câteva concluzii trebuie trase:

Viziunea pe care o prezintă preşedintele Macron despre UE este una tipic franceză, care se combină cu puterea economică a Europei (citeşte Germania) şi este  în slujba ambiţiilor geopolitice ale Franţei de a servi drept contrapondere independentă a marilor puteri care modelează afacerile globale.

Analiza lui Macron este în concordanţă cu un consens de lungă durată dintre elitele politicii externe franceze. Aproape fiecare punct pe care Macron îl indică a fost deja acoperit de Hubert Vedrine, fost ministru de externe şi eminenţa cenuşie a diplomaţiei franceze, într-un interviu din 2010. Problema pentru Macron este cum să treci de la analizarea cu atenţie a situaţiei UE la implementarea modificărilor necesare pentru corectarea cursului. Şi aici este greu de văzut cum interviul său îi va ajuta cauza. Vom vedea, la Summitul NATO de luna viitoare în Londra, reacţiile din partea liderilor est-europeni, care sunt nerăbdători să păstreze garanţiile de securitate ale SUA şi nu la fel de nerăbdători pe cât este Franţa să angajeze  Rusiei ca partener strategic.

Macron şi-a încadrat viziunea sumbră pe care o oferea despre viitorul Europei ca un antidot necesar pentru actuala stare de negaţie şi autoamăgire a UE, spunând „Nu cred că sunt excesiv de dramatic, ci încerc să fie lucid “. În acelaşi timp, el a susţinut, de asemenea, că UE a făcut deja primii paşi importanţi către o mai bună cooperare în domeniul securităţii şi pentru integrarea fiscală şi poate continua să se bazeze pe acestea.

Se pare că a sosit momentul ca Franţa şi Germania să adopte paşi mai mult decât de „bebeluşi“ pentru a face din nou „Europa Mare“. Acest lucru le-ar impune să înfiinţeze un condominiu franco-german pentru a-şi afirma interesele, inclusiv dezvoltarea comună a noilor arme nucleare pentru a descuraja Rusia şi China. Există însă, întotdeauna, şi posibilitatea ca Franţa şi Germania să adopte calea celei mai mici rezistenţe şi să caute să oprească o Rusie revanşardă cedându-i o sferă de influenţă de facto în Marea Baltică şi Europa de Est. Avem şi câteva semne promiţătoare: după decenii de inhibiţii cu privire la perspectiva rearmării, Germania începe în sfârşit să-şi dezvolte capabilităţile militare. Ministrul  Apărării, Annegret Kramp-Karrenbauer, care încearcă să-şi consolideze poziţia politică pentru a o înlocui pe Merkel în funcţia de Cancelar, a susţinut un discurs la Universitatea Bundeswehr din Munchen, declarând că Germania ar trebui să participe militar în Asia pentru a ajuta la descurajarea Chinei şi ar trebui să devină cel de-al treilea contributor financiar în domeniul apărării (în spatele Chinei şi Statelor Unite) până în 2031. La rândul său, Macron a promovat o Iniţiativă de Intervenţie Europeană (European Intervention Initiative)[10] care ar trebui să permită Europei să funcţioneze independent de NATO sau de Statele Unite.

Cauza diagnosticatului „atac cerebral“ al NATO poate fi găsită în lipsa cooperării celor două lumi şi în carenţele unui dialog transatlantic. Bătrânul Continent nu-şi va depăşi în timp util slăbiciunile, înlăturând riscul destabilizării, dacă se plasează în contra partenerului de peste ocean. Europa are nevoie de a promova un real dialog cu primus inter pares dintre aliaţi.

America asigură în continuare, manu militari, apărarea flancului estic al NATO, protejând de pildă pe români, polonezi şi ţările baltice de rerusificare. Iar democraţiile lor liberale de reîngurgitarea şi lichidarea lor de către neostalinistul lider de la Kremlin. America a sporit cheltuielile militare pentru Iniţiativa de Descurajare Europeană şi investeşte masiv în refacerea facilitaţilor militare din estul Europei facilităţi care au aparţinut Tratatului de la Varşovia. Tocmai asta deranjează, între altele, Moscova. Normal, prin urmare, că Rusia lui Putin, care ar vrea să vadă SUA rapid şi definitiv despărţite de Europa, îl aplaudă pe Macron.

Gândiţi-vă astăzi la Europa ca la o bombă neexplodată, detonatorul său intact şi funcţional, explozivii săi încă activi ne trebuie numai „un copil cu un ciocan“ care s-o detoneze.

De ce face Macron astfel de declaraţii? În primul rând pentru că este un politician abil care urmăreşte interesul geostrategic al ţării sale iar în al doilea rând încearcă să-şi amplifice popularitatea în Franţa şi în Europa şi să distragă atenţia de la neajunsurile Hexagonului, ca şi de la slăbiciunile şi restanţele europene în materie de relaţi cu autocraţi răsăriteni de la Putin la Erdogan şi Kamenei. Preşedintele Macron a spus că NATO funcţionează bine în sfera militară, coordonând armatele şi comenzile naţionale, dar „strategic şi politic, trebuie să recunoaştem că avem o problemă“, a spus el. „Ar trebui să reevaluăm realitatea a ceea ce NATO este în lumina angajamentului Statelor Unite.” De fapt, în ciuda criticilor preşedintelui Donald Trump şi a reticenţei sale timpurii de a sprijini apărarea colectivă, el a autorizat o creştere considerabilă a angajamentului american în bani şi efective, inclusiv plasarea trupelor americane în Polonia şi în Ţările Baltice.

Adevărata îngrijorare a domnului Macron părea a fi deriva somnambulismul Europei, prinsă între Rusia, China şi Statele Unite. „Toate acestea au dus la fragilitatea excepţională a Europei, care, dacă nu se poate gândi la sine ca o putere globală, va dispărea“, a spus Macron.

Observaţiile lui Macron au fost clar ca răspuns la unele acţiuni unilaterale ale preşedintelui Donald Trump. „Nu aveţi nicio coordonare în ceea ce priveşte luarea de decizii strategice între Statele Unite şi aliaţii săi NATO. Niciuna“, a spus Macron. „ Aveţi o acţiune agresivă necoordonată a unui alt aliat NATO, Turcia, într-o zonă în care interesele noastre sunt în joc “, a adăugat el. „Nu a existat nici o planificare NATO, nici o coordonare.” Membrii NATO precum Franţa s-au opus operaţiunii militare a Turciei împotriva forţelor kurde din nordul Siriei, dar operaţiunea a fost posibilă prin retragerea bruscă a forţelor Statelor Unite, ordonată de preşedintele Donald Trump după o conversaţie telefonică cu preşedintele Turciei Recep Tayyip Erdogan, împotriva sfaturilor oficialilor americani din Congresul SUA sau de la Pentagon.

Comentariile lui Macron fac parte dintr-o dezbatere despre Europa care a început în iunie 2019 când un document al Consiliului European pentru Relaţii Externe (ECFR) a cerut „suveranitatea strategică“ europeană, incluzând şi problema capacităţilor militare. În iulie, o altă lucrare a ECFR a vorbit despre „autonomia strategică“. Şefa Biroul Economic de la Paris, Sophie Pedder, furnizează mai mult context în revista „The Intelligence“: Macron consideră că Europa este „stoarsă“ de diverşi factori, printre care tensiunile din războiul economic dintre SUA şi China, tensiunea SUA-Rusia şi o America care se retrage din lume. Macron doreşte ca Europa să se scuture de automulţumire înainte să rămână în urmă.

În Germania există încă mii de bombe neexplodate, aruncate de Aliaţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Una a explodat în Göttingen acum câţiva ani, ucigând cei trei bărbaţi care încercau s-o dezamorseze. Gândiţi-vă astăzi la Europa ca la o bombă neexplodată, detonatorul său intact şi funcţional, explozivii săi încă activi, ne trebuie numai „un copil cu un ciocan“ care s-o detoneze.
______________________________________________________________________________________________________________________

[1] forum2000.cz

[2] historyplace.com

[3] “Europa a uitat că este o comunitate, crezându-se treptat o piaţă“, mai subliniază dl Macron, care s-a opus recent deschiderii negocierilor de aderare la Uniunea Europeană cu Macedonia de Nord şi cu Albania. Al doilea pericol: Statele Unite, care rămân “marele nostru aliat, dar „se uită în altă parte“ spre China şi continentul american“, o răsturnare sub preşedinţia lui Barack Obama, estimează şeful statului. Şi „pentru prima dată, avem un preşedinte american (Donald Trump) care nu împărtăşeşte ideea proiectului european şi politica americană se dezaliniază de acest proiect“. În sfârşit, reechilibrarea lumii merge în paralel cu apariţia de 15 ani a unei puteri chineze care creează un risc de bipolarizare şi marginalizare clară a Europei. Potrivit şefului statului francez, dacă europenii “nu se trezesc, nu conştientizează această situaţie şi nu decid să se ocupe de ea, riscul este mare, în final, ca geopolitic noi să dispărem sau în orice caz să nu mai fim stăpânii destinului nostru“.

[4] Este important să vizionaţi următorul video: The election of the EPP Secretary General Antonio López-Istúriz – Zagreb Congress

[5] hkremlin.ru

[6] Mişcarea a fost lansată pentru a denunţa creşterea preţului la carburant – după ce a fost introdusă o taxă pe carbon. Ulterior, din protest în protest, mişcarea s-a transformat şi a cuprins revendicări tot mai largi: de la creşterea puterii de cumpărare la demisia preşedintelui Emmanuel Macron şi a guvernului Edouard Philippe.

[7] Trei proiecte de reformă instituţională au fost avizate de executivul francez, un răspuns adresat mai ales frământărilor sociale ale vestelor galbene. Potrivit iniţiativelor, numărul de parlamentari s-ar putea reduce cu un sfert. Totodată, 20% dintre deputaţi ar urma să fie aleşi prin sistemul proporţional şi nu exclusiv prin cel majoritar, cum se întâmplă acum. Aşadar, potrivit acestor planuri ale guvernului de la Paris, numărul deputaţilor ar urma să scadă de la 577, câţi sunt în prezent, la 433, iar cel al senatorilor de la 348 la 271. O 87 de deputaţi, ar urma să fie aleşi printr-un sistem de vot proporţional. Purtătoarea de cuvânt a guvernului a admis că este vorba de o reacţie la protestele vestelor galbene. Este însă şi o concesie făcută unor partide care s-au plâns că sunt discriminate de sistemul de vot. Printre ele Verzii şi RN, Adunarea Naţională, de extremă dreapta(sursă RFI.ro).

[8] Într-un editorial din revista Le Point, Franz Olivier Giesbert regretă faptul că unii francezi (minoritari, trebuie spus acest lucru) nu-şi pot reprima un veritabil sentiment de ură faţă de Emmanuel Macron. Ceea ce nu e de mirare, spune editorialistul de la Le Point, aşa suntem noi, francezii, când vedem că un om tânăr, care este şi foarte inteligent, şi în plus bărbat frumos, are şi succes, nu ne putem abţine să nu-l urâm. Noi preferăm, mai explică în mod retoric şi cu umor Franz-Olivier Giesbert, preşedinţii care au suferit mult şi au aşteptat mult înainte de a ajunge la putere…(sursăRFI.ro)

[9] Exerciţiu Reforger Campaign a fost un exerciţiu anual şi o campanie desfăşurată, în timpul Războiului Rece, de NATO. Exerciţiul a fost menit să asigure capacitatea NATO de a desfăşura rapid forţele în Germania de Vest în caz de conflict cu Pactul de la Varşovia.

[10] Iniţiativa Intervenţională Europeană este un proiect militar comun între 14 ţări europene în afara structurilor existente, precum Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord şi braţul de apărare al Uniunii Europene. Iniţiativa a fost propusă pentru prima dată de preşedintele francez, Emmanuel Macron, în discursul său de la Sorbona, în septembrie 2017. 9 membri au semnat o scrisoare de intenţie pentru a începe lucrul la 25 iunie 2018.  Finlanda s-a alăturat proiectului militar pe 7 noiembrie 2018. Nu există criterii specifice unui stat care participă la EI2, dar este construit în jurul: compatibilitatea cu UE şi NATO, viziune comună cu privire la problemele de securitate, posibilitatea de a folosi ofiţeri de legătură, eforturi pe termen lung în apărare, angajament pentru operaţiunile europene de securitate, capacitatea de a implementa capabilităţi eficiente. Ţări participante la E2I Belgia Danemarca, Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Regatul Unit, Suedia, Italia, România.

Citeste mai mult: adev.ro/q1m8jd

Comentați știrea

loading...

Comments are closed.