Pe 2 Martie 1992, începea faza principală a războiului din Transnistria.
Aveam 16 ani, eram la Tiraspol, cel mai tânăr student al universității. Atunci universitatea noastă era unica instituție care se supunea autorităților de la Chișinău și care avea arborat tricolorul. Împreună cu colegii de la mai multe facultăți am fost declarați imediat indezirabili după ce am organizat un miting în fața casei sovietelor (actuala primărie), pe o ploaie cu gheață, pentru a elibera câțiva colegi care au fost arestați. Campusul nostru de cămine a fost supus legii marțiale și nu aveam dreptul să-l părăsim după orele 18.00.
Ziua ieșeam în orașul care era împânzit de tehnică militară și oameni înarmați până în dinți, veniți din toate colțurile Rusiei. Ne spuneau chiar ei de unde sunt cât luam prânzul la cafeneaua Drujba, uneori cu câteva arme Kalashnikov pe masă. Alteori ne rugau să avem grijă de armele lor cât mergeau după următoarea supă. În difuzoare, ziua împrejur răsunau informații despre situația de la război. Câți morți, câți răniți și multă propagandă. Canonada de tunuri devenise un lucru absolut normal pentru noi, nici nu le mai auzeam. Apoi au apărut ambrazurile de-a lungul plajei orașului, cu soldați cu mitraliere.
Spitalul militar era situat peste gardul nostru și zilnic aici erau aduși oameni grav răniți. Noi am fost blocați în Tiraspol și nu aveam cum să ieșim din oraș. Ni s-a spus să așteptăm ordinele lor. Telefoane mobile și internet nu existau, de la telefoanele obișnuite nu puteam suna acasă. Părinții noștri nu știau ce se întâmplă cu noi. Ne-am strâns cu toții cele mai importante lucruri și așteptam.
Noaptea însă, începea calvarul în campusul nostru. Sistemic, oameni înarmați intrau în interior pe neprins de veste și trăgeau rafale de arme automate în preajma geamurilor noastre, la orice oră doreau ei. Mai tărziu ei au înțeles că noi privim Mesagerul de la orele 21.00 în odaia destinată timpului liber și în una din seri au dat buzna în interiorul sălii unde eram circa 20 studenți, cu aceleași împușcături. Nu mai priveam televizorul acolo iar ei intrau deja cu regularitate în cămine, terorizându-ne frecvent, bătând cu picioarele în ușile încuiate și amenințând că imediat vor îmușca dacă nu deschidem. De obicei, ne întindeam pe podele, încercând să ne protejăm în caz de vor împușca. În Mai a venit sesiunea și noi încercam să susținem chiar și unele examene, în asemenea condiții.
În una din nopțile din Iunie, pe la 3 dimineața, am fost treziți de administratorul căminului și militari și ni s-a spus că avem o oră să fim la gara de trenuri ca să plecăm din Tiraspol. Nimeni nu știa unde, cu ce și cum trebuie să plecăm. Cu toții am mers pe jos la gară, târând gențile noastre, în o atmosferă de haos de nedescris. Pe peronul gării ne aștepta un tren de marfă. Ni s-a ordonat să intrăm în vagoanele de metal. În vagonul meu erau paie pe jos, am urcat cam 100-120 persoane în el. După noi s-a închis o ușă masivă de metal și s-a făcut imediat beznă. Atmosfera era una infernală, mai mult nin cauza necunoașterii a ce va urma.
Trenul a început încet a merge dar ne-am dat seama imediat că se mișca în direcția opusă Tighinei (Chișinăului). A început panica. Împreună cu Igor Furtună de la Drochia am început a cânta piese de Victor Tsoi. Eu nu stiu de ce noi am făcut asta. Trenul mergea foarte încet, în vagoane nu era suficient aer. Soarele răsărise și prin unele găuri puteam vedea razele lui.
Peste circa 2 ore trenul s-a oprit. Nu aveam idee unde suntem. În scurt timp cineva de afară a deschis ușa masivă de metal, nu eram pe peron, eram pe un acostament înalt, sub noi erau circa 1,5 metri până la sol și toți au început a sări haotic din vagoane. În fața mea a sărit o domnișoară dar pentru că se ținea cu mâna stângă de o gaură în peretele vagonului, a fost îmbrâncită în panică de cineva și unul din degete i-a rămas în acea gaură. Oamenii săreau în panică unul peste altul. Cu cotul drept am stricat ochelarii pe fața cuiva.
Nimeni așa și nu ne-a spus nimic ce să facem mai departe.
Din Septembrie, profesorii și studenții care au plecat din Tiraspol au început să studieze la Chișinău. Universitatea se numește și astăzi Universitatea de Stat din Tiraspol, cu sediul la Chișinău.
Aveți grijă de voi și de cei dragi!”