În 2004, economistul american Jeremy Rifkin a scris un bestseller, ”Visul european”, în care proclama că secolul 21 va aparține Europei și chiar va depinde de Europa. În viziunea lui Rifkin, o Europă unită de ideea ”unitate în diversitate” ar fi cel mai bun răspuns la globalizare. Europa ar fi reprezentat o nouă ”conștiință globală” și ”eliberarea de sub sclavia materialismului”, care ar fi fost înlocuită de ”empatie”.
Știm ce s-a întâmplat până la urmă. Statele Unite materialiste, despre care Rifkin spunea că vor fi eclipsate de Europa, au gestionat mai bine criza financiară. Brexitul, crizele din Grecia și Catalunia, implozia democrației liberale în Europa Centrală și de Est au arătat limpede neajunsurile unității în diversitate. Iar ostilitatea societăților europene în fața valurilor de imigranți care fug de războaie și foame au demonstrat că empatia nu a învins materialismul”, scrie pentru Project Syndicate Slawomir Sierakowski, fondator al mișcării Krytyka Polityczna, director al Institutului de Studii Avansate din Varșovia și membru al Consiliului German pentru Relații Internaționale.
”Nu a fost greșeala Europei, ci a lui Rifkin. Europa nu a fost și nu este menită să câștige. Pe măsură ce ne apropiem de finalul anului 2019, UE pare neajutorată și resemnată în fața celor mai importante provocări: finalizarea integrării economice și politice, crearea unei politici comune de apărare, prezervarea standardelor fundamentale ale statului de drept.
De exemplu, guvernul Poloniei răspunde la decizia Curții Europene de Justiție privind violarea independeței justiției și introduce o legislație care permite îndepărtarea judecătorilor care îndrăznesc să critice încălcările constituției de către guvern. Ce poate să facă UE atunci când liderii Partidului Lege și Justiție din Polonia spun despre judecători: ”această castă trebuie disciplinată”?
Analiza lui Rifkin nu se referea prea mult la China, a cărei ascensiune ca lider global duce la detronarea UE, nu a SUA. China este acum cel mai mare exportator din lume, cel mai mare producător de automobile electrice și în curând ar putea lua locul Germaniei de cel mai mare producător de automobile. Poziția SUA de cea mai mare putere militară, financiară și inovatoare nu este amenințată, pentru moment. SUA a rezistat anterior provocărilor Germaniei și Japoniei în toate aceste domenii și, cel mai probabil, va rezista și în fața amenințării chineze. Însă, cel mai probabil, Europa nu va rezista.
De fapt, asistăm la o mare schimbare de roluri între Europa și China, comparativ cu secolul 19. Pentru China, secolul 19 a fost ”epoca umilinței”, o perioadă în care a fost infiltrată de imperiile francez, britanic, german, dar și de Rusia și SUA. Puterile străine au impus tratate comerciale umilitoare, au subordonat și exploatat economic China și au controlat-o politic.
Astăzi, UE începe să semene cu China din secolul 19: un imperiu care încă este bogat și care nu poate fi ocupat de alții, dar este suficient de slab pentru a fi inflitrat și exploatat. Între timp, China a preluat rolul de odinioară al Europei, iar companiile chineze penetrează tot mai mult economia europeană și își extind influența.
Investitorii chinezi cumpără cele mai bune companii europene (inclusiv perla roboticii germane, KUKA) și cele mai mari porturi europene (inclusiv Dusiburg, cel mai mare port fluvial din lume, și Pireu). Semnează acorduri economice inechitabile și cuceresc treptat UE, începând cu cele mai slabe verigi, adică Europa de Est și de Sud, în special Ungaria, Grecia și Portugalia.
Mai rău, Bruxellesul nu are nicio reacție. Există un plan șubred pentru craerea unor campioni industriali europeni, însă planul este blocat de teamă că ar încălca legislația europeană a concurenței. UE nu știe ce să facă, inclusiv în cazul infrastructurii 5G construită de companiile chineze.
În plus, tăcerea liderilor europeni în problema drepturilor omului este asurzitoare. În timp ce cetățenii din Hong Kong protestează și Congresul SUA adoptă o lege care îi amenință cu sancțiuni pe oficialii chinezi, pentru încălcarea drepturilor omului, Europa pufnește și ”face apel ca ambele părți să nu recurgă la violență”.
Europa nu poate decât să privească de pe margine, pentru că nu are argumente. Unitatea tranatlantică dispare și nu apare nimic nou în locul ei. Până și cooperarea dintre serviciile secrete europene este o rușine: jurnaliștii știau înaintea politicienilor cine l-a asasinat pe fostul comandant cecen în parcul Tiergarten, la Berlin, în august.
Dacă această stagnare continuă, singura întrebare care rămâne este dacă Europa va deveni un satelit al SUA sau al Chinei. Și, în cele din urmă, lucrul acesta va fi decis în afara UE. Dacă izolaționismul va învinge in America, Europa va deveni un satelit al Chinei. Dacă SUA își vor menține poziția de confruntare cu China, Europa va rămâne dependentă de America.
Până de curând, Europa ar fi putut să spere că va fi un partener al SUA. Acum nu mai este atât de probabil – nu din cauza politicii America first a președintelui Donald Trump, ci și din cauza erorilor UE. În fața unei Chine în ascensiune, pasivitatea europeană nu este cu nimic mai puțin problematică decât impredictibilitatea lui Trump.”
