Pe 9 martie, revista Science a publicat un articol despre o cercetare cu titlul „The spread of true and false news online“ (Răspândirea știrilor adevărate și false pe internet). Soroush Vosoughi, Deb Roy și Sinan Aral, aceștia fiind autorii principali ai cercetării, au studiat mecanismele de difuzare, propagare, răspîndire a poveștilor adevărate sau false, distribuite pe Twitter între 2006 și 2017. Studiul – despre care autorii spun că este primul de felul său, ca anvergură și perspectivă – s-a făcut pe 126.000 de povești, distribuite de 4,5 milioane de ori, de către aproximativ trei milioane dintre utilizatorii acestei rețele sociale. Autorii folosesc termenul „poveste“ pentru a desemna ceea ce ei acceptă ca fiind o „știre“. La rîndul ei, ideea de „știre“ e definită cît se poate de clar. Iar verificarea valorilor adevărat/fals în cazul acestor știri distribuite pe Twitter s-a făcut cu ajutorul a șase organizații de fact-checking/verificare a datelor, organizații care au confirmat între 95-98% din clasificările făcute de către autorii cercetării.
Concluzia este că „falsul a fost difuzat într-un mod semnificativ mai rapid, adînc în rețea și pe scară mult mai largă decît adevărul. Iar efectele acestui fenomen au fost mult mai pronunțate în cazul știrilor politice false decît în cel al știrilor false despre terorism, dezastre naturale, știință, legende urbane sau informații financiare“. Autorii cercetării au descoperit că „știrile false au un caracter de noutate mai mare decît al știrilor adevărate“, ceea ce le face mai atractive, mai interesante, pur și simplu pentru că „oamenii preferă să împărtășească noutăți“. Extrem de interesant: „în timp ce știrile false au inspirat frică, dezgust și surprindere, cele adevărate au produs anticipare, tristețe, bucurie și încredere“. Iar cireașa de pe tort este concluzia că roboții, inteligența artificială, „contrar gîndirii convenționale, au accelerat răspîndirea știrilor adevărate sau false într-o măsură egală, ceea ce arată că știrile false se răspîndesc mai repede pentru că oamenii sînt mai înclinați decît roboții să le vehiculeze“.
Autorii cercetării sînt foarte atenți cu terminologia pe care o folosesc. Deși recunosc pătrunderea profundă în contemporaneitate a sintagmei „fake news“, ei preferă să nu o utilizeze, în favoarea formulei „știri adevărate/știri false“. În primul rînd, spun ei, ideea de „fake news“ e mult prea compromisă din cauza dozei de manipulare induse din partea politicienilor. Pentru un politician, știrea care îl susține e adevărată. Cea care îl critică e fake. Politica a răpit și sechestrat această sintagmă. De aici și compromiterea profundă a sintagmei, dar și transformarea ei în ceva nerelevant pentru o cercetare științifică, pentru utilizarea ei în limbajul academic. Cu toate astea, ideea mecanismului care stă la baza a ceea ce numim „fake news“ nu dispare deloc din atenție. Dimpotrivă. Dar călătorește mai departe, cu nuanțări, cu precizări și cu alte tipuri de formulare, în așa fel încît să se evite orice contaminare politică. Iar autorii cercetării sînt foarte atenți să menționeze și că nu iau în calcul nici un act de intenționalitate, în așa fel încît să nu se poată plasa vreo culpă pe umerii oricărui individ care a reprezentat o picătură din oceanul uman al acestui studiu.
Frumos, domnule, frumos! Oameni civilizați, studii foarte serioase, desfășurate pe parcursul multor ani, preocupări vrednice de respect. În spiritul unei corectitudini politice deprinse din fragedă etapă de formare, cercetătorii identifică mecanisme, dar, în modul cel mai elegant, nu pun în discuție actele de voință, gesturile deliberate, strategiile plănuite, manipularea îndelung socotită. N-o fac ei foarte direct, dar ne dau nouă posibilitatea de a vedea printre rîndurile pe care ei le scriu. Studiul vorbește, de fapt, pe larg, și despre natura umană, care preferă să audă ce dorește. Natura umană care tînjește să experimenteze stări, să trăiască emoții, să fie distrată în fel și chip. Așa că apare un enorm mecanism de complicitate între manipulatori și manipulați. Apar știri false, manipulări grosolane, zvonuri simple, zvonuri în cascadă, o întreagă galerie de știri printre care te pierzi ca-ntr-un hățiș întunecat, dar și ca într-un parc de distracții.
La un interviu, pe stradă, o să răspundem că sîntem gardieni ai adevărului, că avem grijă de unde ne luăm informația, că „pe noi nu ne face nimeni“. În realitate, undeva în adînc, iubim minciuna care ne creează o stare. Iubim marfa care ne distrează, intrînd într-o joacă foarte perversă cu manipulatorii noștri și cu dorința noastră de a fi manipulați. Știm că toate variantele posibile de emisiuni din „familia“ Cheaters, marile meciuri de wrestling, emisiunile cu mame, nurori, miri, mirese, certuri și împăcări, toate astea sînt lucruri aranjate. Dar vrem să uităm așa ceva cînd ne uităm la ele, cînd „ne prind“. La emisiunile de știri și la talk-show-urile de la televiziuni ne uităm nu în căutarea unei forme de adevăr, ci la cine considerăm noi că „are dreptate“ și rezonează cu opiniile noastre. Avem o opinie? Păi, ăla-i adevărul, frate! Mint ăia la care ne uităm? N-are nimic. Sînt ai noștri. Mint pentru o cauză bună. Dar la orice sondaj de opinie spunem că ne dorim autenticitate, lipsă de manipulare, viață trăită în adevăr.
Nu doar credulitatea, naivitatea, inerția sau necunoașterea ne fac să redistribuim o veste sau un zvon, fără să le verificăm deloc, contribuind la răspîndirea maladivă a falsului. E pe-acolo și un demon care ne învață că, dacă tot sîntem la adăpostul anonimatului sau al semianonimatului, al unei etichete de rețea socială, de fapt, putem fi cît se poate de nevăzuți. Iar cînd ești nevăzut, dar și cînd ai un spațiu unde să te exprimi, ești în stare de cele mai mari nebunii, pe care nu ți le-ai închipuit vreodată. Altminteri, sîntem cu toții foarte cinstiți și iubim cumplit adevărul.
(c) Cătălin ŞTEFĂNESCU, România
