Oameni și kilometri: Republica Violenței.Calvarul prin care trece o mamă și copiii ei supuși maltratărilor din partea tatălui

Telegraph.md și-ar fi dorit ca personajele din articolul Lilianei Botnariuc să fi fost fictive, din păcate este un caz real, desprins parcă dintr-o lume paralelă despre care nu se vorbește la TV, în presă sau pe la mese rotunde ale demnitarilor.

Farfuria cu cighire zboară ca un fulger pe lângă fața Mariei. Ea ridică mâinile deasupra capului, izbucnind în plâns. Cele 47 kg și 1,50 m ale ei par nimic pe lângă corpul robust al lui Dumitru, cu două capete mai înalt decât ea. Femeia repetă bâlbâit, în timp ce el se dă tot mai aproape: „Da’ eu n-am zis nicî. Așă le-am luat de la magazin”. Bărbatul apucă strâns în pumnii mari coada ciocanului cu care bate stâlpii de la gard. Se năpustește asupra ei și o lovește furios de câteva ori peste brațe. După care o avertizează: „Spui cuiva, ti ușid”. 

Dumitru este bărbatul care i-a jurat dragoste Mariei acum opt ani. Și de atunci încoace o snopește în bătaie. Când și cum vrea. Odată, a primit un scaun de lemn peste spate. Altădată, a luat pumni în față, bocanci în burtă și peste glezne, un strecurător de metal peste sân, o sârmă pe spate și cap, a fost tăiată c-un cuțit la gât.

Bărbatul a dat și în copii. Băiatul cel mai mare a primit pumni în cap, apoi a fost aruncat cu capul într-o scândură cu cuie. Copilul a fost internat cu comoție cerebrală. Și sora lui mai mică a fost diagnosticată la fel. Asta după ce Dumitru i–a împins scaunul de sub picioare, iar copila a căzut și s-a lovit cu capul de o cadă de fier.

Maria s-a plâns la poliție, la asistența socială, la medici, la primar și la responsabilii din raion. Nimic. Abia după ce l-a bătut pe băiat până a leșinat, autoritățile au decis să trimită copiii la internat. Iar ea a rămas acolo, prizonieră a violenței și astăzi.

Cazul Mariei este tras la indigo cu cele patru cazuri de violență care au ajuns pe masa Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru care Republica Moldova a trebuit să plătească din banii contribuabililor 69.000 de euro despăgubiri, fiindcă nu a știut să-și protejeze victimele de agresori. Și a mai trebuit să asigure schimbări în sistem pentru ca asemenea cazuri să nu se mai întâmple. Aparent, misiune îndeplinită. Însă, la cinci ani de la ultima hotărâre definitivă a Curții, unele instituții așa și nu înțeleg în ce fel sunt responsabile și cum să apere victimele de agresori.

La două luni după ce l-a cunoscut pe Dumitru, femeia s-a mutat la el, împreună cu cei doi copii ai ei din prima căsătorie. Era fericită că găsise un bărbat care îi oferise un acoperiș deasupra capului și de-ale gurii pe masă, că le-a cumpărat copiilor biscuiți și înghețată, chiar dacă nu erau ai lui. I-a mai plăcut de Dumitru că vorbea calm, calculat, pe când ea era impulsivă. Lui Dumitru, însă, i-a plăcut de Maria pentru că era frumoasă și dezghețată.

Cei 24 de ani diferență dintre ei n-au fost o piedică să-și unească destinele. Ea avea 31 de ani, el 55 de ani. Nici faptul că el fusese la închisoare pentru furturi și huliganism, inclusiv bătăi. Nici că a trăit în concubinaj cu vreo nouă femei și cu niciuna n-a stat mai mult de-un an.

Pe Maria nimic nu a speriat-o din trecutul tumultuos al bărbatului. Însuși trecutul ei fusese unul nefericit. Avea 19 ani, când și-a pierdut mama din cauza leucemiei. Tocmai absolvise școala tehnică din localitate cu o diplomă de brutar. Brutărie în sat nu era, așa că s-a angajat ba menajeră, ba zidar, ba zilieră pentru niscai parale.

La 25 de ani, Maria s-a căsătorit prima dată. Peste un an l-a născut pe Cristi, iar peste alți doi pe Valentina. La scurt timp de la nașterea copiilor s-au început bătăile. La astea s-au mai cumulat și faptul că fostul soț ducea bunuri și mâncarea pe alcool, lăsându-i goi și flămânzi. După șase ani de violență, Maria a divorțat și a venit să locuiască la bunica maternă. Acolo, în centrul satului, la câteva case distanță, l-a întâlnit pe Dumitru. Era noiembrie 2011. Moldova recunoscuse deja de patru ani că violența e un fenomen social care trebuie combătut și un an de când aceasta era pedepsită cu închisoare, nu doar cu amendă. Lucrurile păreau să o ia pe calea cea dreaptă, nu însă și pentru Maria.

. 

E început de 2012. Maria merge agale de la magazin spre casă. Se întâlnește cu Dumitru pe drum. Duhnește a băutură. Ajung în fața porții. Bărbatul apucă de lacătul care unește lanțul ca să-l dea jos. E descuiat. Maria nu a putut să-l închidă când a plecat. Dumitru se enervează și-i cere socoteală. De ce a lăsat să intre oricine vrea în gospodăria lui? 

O duce pe Maria în casă și îi dă trei pumni în față. Când o vede pe femeie plină de sânge, o avertizează să nu iasă, ca să nu vadă cineva. Și să nu zică nimănui, că, dacă află poliția, o ucide. Maria merge la medic abia peste câteva zile și este diagnosticată cu „trauma oaselor nazale cu deplasarea modulată a tegumentelor”. Asta a fost prima bătaie de care-și amintește Maria. Nu trecuse nici trei luni de când își jurase unul altuia iubire eternă.

De la cei trei pumni, au urmat sute. Unele i le aplica fără jenă și de față cu lumea. În vara aceluiași an, mai mulți oameni s-au adunat în curte la Dumitru. Stau la masă și ciocnesc paharele cu ocazia zilei de naștere a lui Petru, fratele lui Dumitru. Mănâncă, vorbesc, râd. La un moment dat, unul dintre bărbați scoate două banane dintr-o pungă și le întinde copiilor Mariei. Dumitru privește scena, se încruntă și întreabă: „Da’ și, ești tatăl copiilor să le dai banane? Cât bărbatul se bâlbâie că face și el o pomană, Dumitru se îndreaptă către Maria: „Umbli cu dânsul? Fa, curvo, ti ușid!”.

În drum spre victimă, ia cuțitul de pe masă și-l pune la gâtul lui Cristi, copilul de 6 ani. Maria strigă disperată: „Lasă-l, că ai să răspunzi!”. Strigătul femeii îl trezește parcă pe Dumitru, care îl eliberează din strânsoare. Nu se potolește și aruncă cu o farfurie spre ea. Dânsa se ferește și se bagă sub masă de frică. Sar oamenii în ajutor. Îl apucă de mâini și-l țin strâns. Maria iese de sub masă, ia copiii și fuge la bunica ei.

A găsit-o. I-a propus să meargă acasă, promițându-i că n-o mai bate. Femeia i-a mărturisit că îi e frică de el, deoarece permanent o amenință că o va ucide. „Și, nu știi că așa-s eu? Da’ cum s’ te ușid?”, a liniștit-o Dumitru. Și Maria l-a crezut.

Fiecare bătaie se termină cu același scenariu. Dumitru se roagă la Maria să-l ierte, că așa e el, nervos, că a fost lovit în cap de mic de tatăl său, iar ea vorbește mult, și-l astupă. Din cauza asta nu se mai controlează.

„Aveam vreo cinci-șase ani. Tatăl meu era băut și o vrut s-o pălească cu lemnul în cap pe mama. Eu m-am vârât pentru dânsa. Mi-o spart capul. Atunci am pierdut o grămadă de-a sânge. Eu pe urmă am înțeles că el nu o vrut. El nu avea să deie, dacă mama nu-l zădără. Că și dacă mergi pe drum și zădări oamenii, kaneșna (din rusă: desigur) că o să-ți dăie în cap”, explică Dumitru.

Argumentele înmoaie inima femeii și se împacă. Prin urmare, după fiecare agresiune urmează  „luna de miere” – când bărbatul o copleșește cu atenție, cadouri, afecțiune.

În aceste momente, Maria nu e doar victimă a violenței, ci și o femeie prinsă într-o plasă a dependenței financiare și afective, spun experții. „Era conștientă că va fi bătută din nou, însă nu pleca pentru că era atașată de agresorul ei. Nu-l învinovățea pe Dumitru pentru insultele și bătăile pe care le primea, dar se întreba cum să îndrepte acest lucru”, spune Lilia Gorceag, prima și singura psihologă care a lucrat cu Maria, ulterior, peste ani, într-un centrul de plasament din capitală.

În vara următoare, 2013, a murit tatăl Mariei. Femeia a plecat să ajute cu înmormântarea, iar copiii au rămas cu Dumitru. Când Maria a revenit seara târziu acasă, a găsit-o pe fetița de cinci ani plângând în continuu, cu un hematom în spatele capului. Dumitru i-a zis că Valentina se urcase pe scaun să ia niște bomboane, a căzut și s-a lovit cu capul de cadă. Băiețelul ei Cristi, însă, zice că Dumitru i-a împins scaunul de sub picioare.

Când a văzut că rana Valentinei s-a transformat într-un cheag de sânge, de frică să nu ajungă la creier, bărbatul a luat o lamă și l-a tăiat, a scurs sângele, apoi a pus urină și iod direct pe rană, provocându-i o arsură de gradul I. Asta o confirmă și dânsul. Valentina a stat așa până a doua zi, când a revenit Maria și a dus-o de urgență la spital.

Fetița de patru ani a fost internată în spital cu hematomi multipli, inclusiv la față, arsură chimică de gradul I și traumă cranio -cerebrală acută. Dumitru le spunea tuturor că fetița a căzut de pe scaun din neatenție și că a tăiat-o la ceafă doar din frică să nu moară. Martori nu au fost și n-a stat nimeni să-l asculte pe fratele Valentinei, un copil de șase ani. În lipsă de „probe” nu s-a făcut nimic.

Nu s-au luat măsuri de către autoritățile locale nici când un vecin a anunțat asistenta socială că a auzit cum strigă copila când o bate și să o scoată din familie că o vor distruge. Când a fost îndemnat să dea o plângere în scris, vecinul s-a răzgândit. „Oamenii continuă să creadă ca pe vremuri că ce se întâmplă între pereții casei, acolo rămâne”, argumentează asistenta socială, Olga Colța.

În același an, 2013, pe masa guvernului ajung primele trei hotărâri definitive ale CEDO cu despăgubiri totale de 52,300 de euro. Semnalul de alarmă din cele trei dosare era o premieră pentru Republica Moldova, care arăta probleme de aplicare a legislației în combaterea violenței domestice.

Însă acest semnal de alarmă era mut în satul Mariei, Dumitru continuând agresiunile, inclusiv și asupra copiilor.

Cristi, băiatul Mariei de șapte ani, era elev în clasa I în acel an. Spre seară, s-a așezat cuminte la masa din bucătărie să-și facă temele. Atunci când nu-i reușea, era Maria alături să-l ghideze, să țină pixul mai liber sau să-l laude că-i reușește. Dumitru a intrat din veranda casei. Voia să mănânce tot la masa aia.

– Faceți, lecțiile?, i-a întrebat mânios.

– Da, dar nu prea poate și-l ajut eu, i-a răspuns Maria transpirând de frică.

El s-a înfuriat, că de ce băiatul nu învață singur, ce fel de școală face dacă nu-l duce capul să scrie niște litere. Și-a strâns pumnii și l-a lovit pe copil în față și cap. Maria a protestat să nu-l bată și a luat și ea un pumn în cap.

Impactul pe care l-au avut pumnii asupra craniului lui Cristi i-a provocat dureri instantaneu, apoi un fel de amorțeală. A doua zi a mers la școală cu amețeli. Îl dureau groaznic urechile și mandibula. Băiețelul s-a pus în banca lui cu mâinile pe urechi, ca să-și potolească din durere și să ascundă vânătăile. Între timp venise rândul lui să iasă la tablă. S-a ridicat încet, a făcut câțiva pași până în fața clasei, apoi a leșinat. Până s-a dezmeticit, a fost dus de urgență la asistenta medicală din școală, de acolo au chemat ambulanța și pe Maria.

Copilul a fost internat de urgență la spitalul din sat cu comoție cerebrală, multiple vânătăi pe frunte, urechi, falcă și răni în partea ochiului stâng. Medicii l-au chemat pe fostul ofițer de sector, Nicolae Macari, unde Cristi i-a recunoscut că a fost lovit de Dumitru. Maria depune plângere la poliție, inclusiv și la asistența socială, povestind detaliat cele întâmplate și sugerează că vrea să se mute la bunica, dar că-i este foarte frică de agresor.

Peste cinci zile, mai exact în ultima zi a anului 2013, se convoacă echipa multidisciplinară pentru a discuta cazul Mariei. Au participat primarul, asistenta socială, directoarea școlii, învățătoarea lui Cristi, sora medicală din școală și polițistul de sector, Nicolae Macari.

Funcționarii au luat decizia să o interneze pe Maria, chiar în aceeași zi, cu cei doi copii în spital. Apoi să se mute la casa părintească. La ședință polițistul a certat-o rău învinuind-o pe mamă de toate relele: „Toată vina în cele întâmplate o poartă Maria, mama copiilor, deoarece de câte ori depune plângere la sectorul de poliție pe numele agresorului că era lovită, numită cu cele mai urâte cuvinte, copiii erau bătuți, îndurau foame, de atâtea ori își retrăgea plângerea. Dacă agresorul este vinovat, va constata legea”.

Însă „legea spune că poliția trebuie să identifice, înregistreze și raporteze cazurile de violență, să viziteze familiile luate la evidență și să prevină alte acte de violență. Mai mult decât atât, în baza plângerii Mariei, chiar dacă aceasta a fost retrasă, a certificatelor medicale și a discuțiilor cu Maria și copiii, poliția era obligată să investigheze cazul”, declară fostul procuror și președintele Centrului de Drept din Căușeni, Ion Oboroceanu.

Violențele asupra copiilor Mariei, dovedite cu certificate medicale și plângeri depuse la sectorul de poliție de către Maria, au avut loc între 2011-2014. Cert este că Dumitru nu a fost niciodată tras la răspundere și nu se regăsește nici în registrul de evidență al agresorilor familiali.

„Ofițerul de poliție era obligat, cel puțin ca urmare a plângerilor, chiar dacă au fost retrase, chiar dacă el a încălcat procedura și a închis dosarul fără să-l ducă mai departe, să înregistreze agresorul în registrul agresorilor. Și timp de-un an să se ducă minim o dată pe săptămână să facă lucrul profilactic cu el”, precizează jurista asociației Promo-Lex, Lilia Potâng.

.

La o săptămână, după ce s-au externat din spital, Maria trece în casa părintească, dobândită prin moștenire de către sora ei invalidă. Spre seară, Maria trage o fugă până la Dumitru să-și ia hainele, apoi revine cu el. Ia copiii și se întorc în casa lui, motivând că școala și grădinița sunt mai aproape, iar sora nu suportă gălăgie și-i alungă. „Dumitru îmi bate copiii pentru că nu-s ai lui și mă face curvă pentru că încă nu suntem căsătoriți”, îl îndreptățea pe atunci.

În primele zile ale lui 2014, femeia este chemată la sectorul de poliție. Omul legii îi explică că urmează să ajungă la Procuratură. Maria s-a speriat și a început a tremura. Se teme dacă cazul ajunge până acolo, cu siguranță o ucide Dumitru dacă află. Atunci polițistul  o întreabă: „Îl ierți sau nu?”. Afirmativ.

Cu toate acestea cazul Mariei nu a încetat odată cu retragerea plângerii. La ședința comisiei raionale se decide scoaterea copiilor din familie în regim de urgență. Extrasul medical arată că fetița este diagnosticată cu retard mental și probleme de vorbire. Cristi, la rândul lui, tresare și începe să tremure la ore ori de câte ori învățătoarea se apropie să-l ajute sau să-i explice ceva. Inspectoratul de Poliție din Hâncești este informat să monitorizeze cazul dat și să lucreze cu agresorul, adică să-l viziteze și să prevină alte cazuri de violență.

Așa că pe 12 februarie 2014, copiii ajung la internat.

Însă internatul nu i-a salvat pe copii de agresiunile tatălui vitreg. Dumitru îi lovea atunci când aceștia reveneau în familie în zilele de weekend și vacanțe.

Pe Cristi l-a lovit pentru că l-a strigat să vină la masă de trei ori și el n-a venit. A mers în wc-ul din fundul curții, unde stătea ascuns, l-a înșfăcat cu o mână de gât și l-a lovit cu capul de scândurile pline de cuie. Copilul a căzut jos plin de sânge. Dumitru l-a luat în brațe și l-a dus în casă. Maria a crezut că l-a ucis și a început a plânge. L-au udat cu apă. Apoi, i-au pus urină, iod, pungă și fes în cap. Vara. Nimic din asta n-a ajuns la urechile autorităților locale.

Iarna l-a pus să care lemne prin omătul mai sus de genunchi. Băiatul i-a spus că nu merge că-i este frig. A primit câțiva pumni zdraveni. Numai nu peste față. Ca să nu mai rămână semne. De atunci Cristi a spus că nu mai vrea acasă. Vacanțele și le petrece într-o familie primitoare din alt capăt de sat.

Valentina a luat aceeași decizie. După ce a primit o cană în cap pentru că n-a pus peștele într-un lighean cu apă și un picior în burtă pentru că a făcut țăndări un pahar, n-a mai venit nici ea acasă.

În aprilie 2014, pe masa Guvernului ajunge a patra hotărâre definitivă de la CEDO, unde Curtea Europeană spune clar că aplicarea legislației pentru protecția victimelor violenței este deficitară și femeile depind de bărbații lor, pentru că de cele mai multe ori nu au un venit și o casă. Așa că n-au din ce să trăiască și unde să se ducă. Sunt la cheremul și la pumnul lor. De asta le este frică să vorbească despre agresiunea la care sunt supuse și este obligația autorităților să verifice dacă situația necesită intervenția statului.

Atunci statul s-a obligat în același an, printr-un Plan de Acțiuni, să desfășoare campanii de educare a populației. S-au investit bani pentru seminare, mese rotunde, publicitate, inclusiv și în mediul rural. Judecători și procurori au participat la cursuri educaționale pentru investigarea și judecarea cazurilor de violență în familie. Ministerul de Interne a organizat seminarii pentru ofițeri de poliție.

Inspectoratul General de Poliție a stabilit un regulament intern privind investigarea infracțiunilor cu vătămare corporală sau abuzuri psihologice. Ofițerii de poliție au beneficiat de instruiri continue, cum să acționeze cu victimele și cum să prevină violența.  Academia de Poliție a distribuit ghiduri despre „Aplicarea legislației în combaterea violenței” printre studenți.

Însă nimic din acțiunile întreprinse de stat în acel an nu o protejau și pe Maria. Ea doar se alina cu speranța că plasarea copiilor în internat va instaura pacea între ea și bărbatul cu pumnii cât donițele. Însă n-a fost așa. Femeia continuă să primească lovituri.

În 2015, când a aflat că urmează să aibă un copil de la Dumitru, s-a ales cu o contuzie în dreapta toracelui. După ce a născut copilul, la o lună, a fost diagnosticată cu comoție cerebrală, cu dureri de cap, amețeli, grețuri, insomnie. A urmat hipertensiunea, traume cranio-cerebrale și dureri de cap constante.

Asistenta socială îi spunea adesea că plecarea din casa agresorului depinde numai de ea. Că trebuie să scrie plângere când este lovită, să meargă la medic, că o ajută birja muncii și îi caută un loc de muncă la seră sau la atelierul de croitorie din sat, că poate să meargă să locuiască cu sora sau unchiul ei, iar de la o asociație de baptiști ar primi haine și chiar niște mobilă.

Maria și-ar fi dorit ca totul să se întâmple exact cum îi descrisese asistenta, însă în realitate era mult mai dificil. Frica de Dumitru și vorbele: „Dacă spui, ti ușid” o paralizau de fiecare dată când numai se gândea să depună plângere. Și dacă se hotăra să facă acest pas, după câteva zile retrăgea reclamația sau venea însoțită de Dumitru și zicea că totul-i bine și-l iartă.

Experții în apărarea victimelor violenței domestice explică că tânăra ar fi trebuit să primească consilierea unui psiholog sau a unui jurist, că frica ei putea fi depășită, dacă i se punea la dispoziție un asistent juridic, care să o însoțească la poliție și să o ajute să scrie o plângere. Asistența socială și poliția trebuiau să-i respecte aceste drepturi, zice Oboroceanu.

„Ea de una singură și trebuie să meargă la poliție să depună plângere? Pentru poliție e cel mai ușor să spui: depui cerere și noi am intervenit, i-am spus să scrie cerere, ea a refuzat. Când va fi o tragedie sau o nevoie mai mare, toți o să înceapă a umbla”, declară Oboroceanu.

Și în acest fel, Maria se trezea aruncată înapoi, în mijlocul violenței, fără vreun sprijin de nicăieri și cu frica iminentă a morții pe care o poartă cu ea pretutindeni. Loviturile încasate și teama i-au schimbat Mariei felul de a vorbi. Discută repede, uneori fără să se înțeleagă cuvintele și începe fiecare poveste cu: „Da’ eu nu i-am zis nic, nu i-am făcut nic”.

După naștere, au fost aproape trei ani în care Maria practic nu ieșea din ogradă. Prietene nu are. Vecine nu are. La sora și unchiul său din celălalt capăt al satului mergea rar, când mai prindea curaj să fugă. Și când Maria se jeluia că o bate, ei îi ziceau: „Ce să-ți fac? Ai știut cu cine trăiești”.

„De trei ani de când am născut, eu n-am ieșit să văd lumea. Stăteam numai în casă. Întrebau femeile, da unde-i femeia ceea a ta? Acasă. Cu vecinii nu pot vorbi, cu nimeni nic. Eu iaca cu aista mititel…și el când venea acasă mă bătea, răcnea. Și mă gândeam că poate s-a schimba el”.

Între timp, Republica Moldova a scăpat în 2017 de povara primelor trei dosare pe violență. CEDO le-a scos de sub supraveghere, după ce a decis că țara a luat măsurile necesare în lupta cu violența domestică.

Încetarea supravegherii a venit după ce ministerele au făcut modificări în 11 acte legislative existente. Acum, poliția poate emite ordinele de restricție în caz de amenințare imediată, victimele primesc contribuții sociale suplimentare, asistență juridică gratuită, dreptul de a solicita de la agresor sau autoritățile statului despăgubiri pentru vătămări corporale grave sau daune asupra sănătății. În plus, statul a promis crearea unei pagini web despre violență domestică. Așa a apărut Coaliția Națională „Viața fără violență în familie”, cu 21 organizații neguvernamentale membre ce luptă împotriva violenței.

Însă, îmbunătățirea legislației nu o ajutau cu nimic pe femeie. Bătăile au continuat și-n 2018, și-n 2019. Dumitru o învinuia pentru orice lucru și inventa mereu motive ca s-o bată. A ajuns să-i dea palme peste față, mâini și picioare și copilului de trei ani, Petrică. Oamenii legii nu monitorizau cazul, iar lucru cu agresorul se întâmpla numai pe hârtie. Până într-o bună zi, când …

…în vara acestui an Dumitru a luat un ciocan cu care bate stâlpii de la gard și s-a năpustit asupra Mariei. Ea a ridicat mâinile în sus ca să-și protejeze măcar fața. Brațele i s-au înnegrit imediat. Peste două zile, după ce s-a potolit soțul, a reușit să fugă din ogradă și a aterizat imediat la primărie, unde a povestit ce i s-a întâmplat.

Primarul și asistenta socială au încărcat-o pe ea și copil și au transportat-o la un centru de plasament din capitală. Pe parcursul unei luni, cât s-a aflat la centru, a beneficiat pentru prima dată de consilierea unui psiholog. Ulterior au făcut împreună un plan de reintegrare. Planul însemna că Maria ar putea sta la un centru de plasament din raion timp de jumătate de an. Acest timp i-ar oferi posibilitatea să se angajeze, iar dintr-un salariu de 2,000 de lei lunar, una ar putea-o economisi. Era unica șansă să nu mai depindă de Dumitru.

Juristul centrului a ajutat-o cu cererea pentru ordonanța de protecție, pe care a primit-o în mai puțin de șase ore. Hârtia aceea l-a scos pe bărbat din casă pe un termen de 3 luni cu indicația să nu se apropie de femeie și copil sau să o contacteze în vreun mod. Și să respecte distanța de 100 de metri față de casa și familia sa.

Trecuseră opt de ani de violență, când pentru prima dată Maria a beneficiat de asistență, protecție și îngrijire. Era prima ei victorie. Reușise să iasă din cercul violenței. Însă nu pentru mult timp.

La o lună de la aflarea în centru l-a sunat pe Dumitru și i-a zis unde se află. El i-a promis că trece casa pe numele copilului lor de trei ani și că nu o mai bate. Iarăși l-a crezut. A pus cruce pe planul de reintegrare, a părăsit centrul și s-a întors în sat.

Dumitru încalcă ordonanța de protecție aproape în fiecare seară după ora 18.00. Vine și mănâncă, o face curvă și-o acuză că din vina ei îngheață într-o cocioabă, iar ea doarme în casa lui, la cald. Îi mai arde câteva palme sau pumni și pleacă. Loviturile i le aplică într-un mod care nu lasă semne. Ba în cap, ba pe sub coaste.

Despre acest lucru știe tot satul, inclusiv și polițistul de sector, chiar și șeful acestuia, Victor Rotaru. Maria le-a spus fără ocolișuri ce se întâmplă și că ordonanța nu are nici o valoare pentru Dumitru. Veaceslav Costaș, un tânăr de 25 de ani care lucrează din luna mai ca polițist de sector, i-a explicat că poate interveni doar dacă victima sună la 112 și apelul ei e  înregistrat în baza de date sau dacă depune o plângere.

Frica care s-a cuibărit în femeie e mai puternică decât toți și toate. Așa că Maria nu a sunat la 112 să-l denunțe. Nu se mai plânge nici la asistenta socială care are cazul familiei ei în evidență de șase ani, nici la primarul, care a ajuns la al treilea mandat. Curajul și rușinea au părăsit-o, practic, definitiv. Deja nu e bucuroasă de sine și de „iadul în care a nimerit”. Chiar dacă a scris o cerere, la indicația primarului, prin care să devină ea gestionarul casei, în cazul în care el chiar o donează copilului, asta nu înseamnă nimic pentru ea. „Nu mai vreau să rămân în casa asta. Vreau să plec din acest sat. Să-mi iau copiii și să locuiesc într-o căsuță mică. Doar noi patru”.

Oboroceanu afirmă că Dumitru demult trebuia să stea la răcoare. Și nu acum, când polițistul de sector are un instrument bun ca să-l arunce după gratii – încălcarea ordonanței de protecție, ci cu foarte mulți ani în urmă.

Însă Costaș a discutat față în fața cu Maria de două ori. O dată a văzut-o la secția de votare. A întrebat-o dacă soțul o vizitează. Ea a mințit. Omul legii a mai fost de câteva ori la casa lor, dar era lacătul pus. A sunat-o, dar ea n-a răspuns și n-a mai insistat. Iar seara, după 18.00, când Dumitru se află la mai puțin de 1 metru față de familia sa, polițiștii nu verifică acest lucru. Spun că nu obișnuiesc să cerceteze casa victimei pentru a se asigura de prezența agresorului. „Intrăm doar cu acordul victimei în ogradă ca să nu fie intentat pe numele lor vreun dosar de violare a domiciliului”.

Dumitru, în cei opt ani de agresiune față de Maria, nu a primit o amendă, în pofida certificatelor medicale existente, plângerilor depuse pe câteva zile, denunțurilor rostite în grabă și cu jumătate de gură în fața oamenilor legii. Abia ultima plângere a Mariei și vânătăile neînsemnate căpătate de pe urma barosului, au stat la baza unui proces verbal expediat spre Procuratura din Hâncești.

.

Sâmbătă, 23 noiembrie 2019, Maria s-a trezit dis-de-dimineață, a hrănit copilul de trei ani și a venit la internat, unde a devenit casă pentru cei doi copii ai săi Cristi și Valentina de cinci ani. Fetița o zărește din depărtare și aleargă spre ea cu un zâmbet larg, iar „Mama, ai venit!” inundă zarva copiilor ce-și întorc privirile. Îl sărută pe obraji pe Petrică și o îmbrățișează strâns pe Maria. În câteva secunde, de după colț, apare Cristi. Ajunge la un metru în fața mamei, zâmbește timid și rămâne acolo cu „Privet”. Maria stă și ea locului. „Privet”, răspunde ea, schițând un zâmbet printre lacrimi.

Au petrecut împreună câteva ore. Maria a admirat caii desenați de Cristi, care îi aduc aminte de bunelul, de plimbările cu Valentina în căruță și de momentele când râdeau și nu-i bătea nimeni. Mama a răsfoit carnetul Valentinei și a zâmbit la zecile de inimioare desenate în jurul inscripțiilor „M+V+P+C” și „Mama, te iubesc”. „Asta voi tot singuri? Asta singuri, da?”, îi întreba întruna pe copii.

Cristi dădea mândru din cap că da, că face ore de pictură și că-i place să deseneze. Iar Valentina era atât de entuziasmată de reacția Mariei că a mai desenat niște inimioare de față cu ea. S-au jucat cu Petrică, l-au îmbrățișat, au râs și i-au zis să fie cuminte Cristi a povestit că vrea să se facă bucătar pentru că acolo ar putea să mănânce în timp ce gătește. Valentina se vrea vânzătoare. „Pentru că ce nu vindem putem să luăm acasă”, crede fetița.

– Nu, nu poți lua acasă”, o corectează Cristi.

Apoi, Valentina o anunță bucuroasă pe Maria că are un cadou pentru ea. Ridică cu Cristi patul pe care doarme, răscolește printre hainele de pe podea și scoate  niște cizme de toamnă gri. I le întinde mamei. Le-a păstrat special pentru ea din mai multe lucruri primite la internat, căci știe că „mama nu are încălțăminte de iarnă”. Maria zâmbește și ea ca un copil, se uită la ele și le încalță. Ea poartă mărimea 37, dar cu vreo două perechi de ciorapi mai groși o să poarte și 39, pe timp de iarnă. Le ticsește în geantă, îi trage căciula fetiței pe urechi, îi aranjează fularul și-l ajută pe Cristi să se încheie la scurtă. Merg în liniște spre porțile internatului.

– Mama, da’ unde o să dormi? Acolo la el? întreabă fetița.

Maria încuviințează din cap.

–  Iiii, da’ dacă te ușidi?

Maria tace de parcă nici n-ar fi auzit întrebarea și cu voce grăbită, le zice să-și pună fularul și să se îmbrace bine în fiecare zi. Îi pupă pe ambii obraji și le face semn de rămas bun cu mâna.

Copiii intră înapoi pe teritoriul orfelinatului, acolo unde se simt protejați. Maria merge spre casa lui Dumitru de mână cu copilul lor de trei ani, Petrică. Nu are siguranța că va ieși vie de acolo, dar speră ca măcar băiețelul să uite palmele care le-a luat și să nu mai simtă loviturile pe care le-a simțit ea și frații lui mai mari ani de-a rândul.

„Eu mă tem să nu mă ucidă. M-o bătut aseară cu palma peste față. O luat lemnul de jos să-mi dea în cap. I-am amintit de ordonanța de protecție, dar el m-a amenințat că mă taie cu cuțitul. Cum de făcut?”

Post Scriptum. Urmărim cazul Mariei de câteva luni. În tot acest timp, am fost puntea de legătură între ea și fricile pantagruelice, care o urmăresc continuu. Ne suna aproape zilnic să se plângă de Dumitru. Acesta venea în fiecare seară după ora 18.00 și o bătea, umilea și amenința cu moartea. Nimeni din oamenii legii nu au luat măsuri pentru că se încalcă ordonanța de protecție. Doar au îndemnat-o să-l denunțe la 112 sau să depună o plângere. Pentru că Mariei îi era frică, am anunțat noi șeful sectorului de poliție, Victor Rotaru. Am primit răspuns: „Nu putem interveni dacă victima nu depune o plângere. Convingeți-o voi să scrie”.

Pe 4 decembrie, Dumitru a venit beat, i-a dat un pumn Mariei în dreapta capului și două palme copilului lor de trei ani. I-a spus scrâșnind din dinți: mâine te ușid! A doua zi, 5 decembrie, ne-am implicat personal în soluționarea acestui caz. Deși ar fi trebuit să ne facem doar jobul de jurnalist. Am însoțit-o pe Maria la poliția din sat. Ea a scris plângere împotriva lui Dumitru că încălcă ordonanța de protecție și o bate în continuare. După, am transportat-o pe Maria la un centru de plasament din țară împreună cu Petrică. Astăzi, 6 decembrie, am însoțit-o la medicul legist să-i constate vătămările corporale. Așteptăm rezultatele.
Autor: LILIANA BOTNARIUC  jurnalist în cadrul Asociației Reporterilor „Oameni și Kilometri”