Temelia nefericirii o clădesc părinții. Acei părinți care le cultivă copiilor, de la vârste fragede, motivația întâietății în viața și idealul parvenirii la succes.
Noi cu toții am fost educați în paradigma fericirii. „Toți suntem niște candidați la fericire”, după expresia Ilenei Vulpescu; însă tocmai aceste năzuințe creează scenarii care nu vor corespunde cu realitatea vieților adulte. Cu cât mai mult va aspira individul la fericire (neștiind niciodată cum să-și măsoare fericirea și când să se oprească), cu atât mai disperat va deveni în acea aspirație pretențioasă.
Despre aceste metehne ale educației timpurii a scris și Aurelui Busuioc, în stilul său caustic și mustos: „Și acum, iubite cititorule, hai să ne imaginăm care este șocul aplicat psihicului necopt al unui omuleț pregătit zile multe pentr triumf, când, în locul victoriei, acesta află că nu el este cel mai frumos, cel mai talentat, cel mai iubit, cel mai… cel mai… Când vede că nu pe al lui – pe alt căpșor s-a pus coronița cu perle”. Frustrarea va fi un oaspete des în viața acestor copii deveniți adulți.
A le spune copiilor că sunt excepționali, extrem de talentați, tare-tare bravo, aproape geniali nu e cea mai inteligentă strategie de educație. Pe așa cale, le inoculăm speranțe nerealiste, îi creștem nepregătiți moral pentru eșecurile inevitabile din viitor. Există deja o bază științifică solidă care subscrie acestei idei; cu cât o persoană se va considera mai plină de talente și speranțe în tinerețe, cu atât mai nemulțumită de realizările sale va fi la bătrânețe.
Cercetătorii americani Holahan & Holahan au publicat în 1999 un studiu despre starea psihologică a circa 400 de vârstnici (cu media vârstei de 80 de ani) și au ajuns la următoarea concluzie: cu cât mai talentați erau considerați (și se considerau) indivizii în tinerețe, cu atât mai nesatisfăcuți de realizările lor sunt ei la bătrânețe. Marile așteptări și ambiții creează mari dezamăgiri.
Nu e nimic rău în proiectarea speranțelor pentru viitor, dar e mai bine când învățăm să tolerăm și eșecul, când de mici suntem vaccinați pishologic față de maladiile spiritului, față de rateurile sorții.
Îmi amintesc despre un filmuleț documentar în care era prezentată metoda de antrenament a micilor boxeri cubanezi. În numeroasele școli de box din Cuba există următoarea regulă: după aproximativ un an și ceva de antrenamente și lupte în ring între membrii aceleiași echipe, cei mai promițători boxeri, prea încrezători în forțele lor, sunt invitați să lupte pe teren străin, cu cineva mai avansat, mai bine pregătit.
Scopul acestei confruntări apriori inegale este de a-i coborî pe tinerii boxeri cu picioarele pe pământ, de a le demonstra că nu sunt genii în devenire, că în sport există și pierderi, cu care să se obișnuiască, și că au încă mult de lucru pentru a ajunge la o performanță onorabilă.
Iată o abordare înțeleaptă, care imunizează copilul față de pierderile și înfrângerile din viitor. Bine-ar fi să fie extins acest truc psihologic, ușor dureros, asupra altor sfere ale educației juvenile, ca o profilaxie împotriva nefericirii; dar, evident, fără a cădea în altă extremă, fără a le crea copiilor alte traume, complexe sau frustrări, cum se întâmplă atât de des în așa-numita educație școlară de la noi…
autor: Dorian Furtună