În anul 2004 am ajuns în Italia datorită unei vize obținute contra plată de la o agenție de turism ce aparținea în realitate unui politician moldovean. Aveam două surori ce lucrau acolo în calitate de vînzătoare, după spusele lor. În mass-media nu se scria nimic despre munca ce o îndeplineau moldovencele în Italia. “De la stele la iesle”, cum spun italienii, am zis când am intrat în anticamera imigranților, adică în parc. Femei triste, modeste, majoritatea îmbrăcate în pantaloni stăteau în grupuri mici pe bănci sau pe iarbă alături de alţi imigranţi: marocani, indieni şi africani, toţi avînd acelaşi scop – un loc de muncă pentru a supravieţui. Mi-a luat ceva timp ca să-mi revin din starea de uimire după ce am conştientizat că voi face parte din acelaşi rînd al imigranţilor. Atunci am auzit pentru prima dată de cuvîntul badantă ce îl purtau moldovencele, ucrainencele şi româncele. Chiar dacă am schimbat haina elegantă pe cea de imigrantă, nu am vrut să uit de statutul ce-l aveam în Moldova. A fost nevoie de un pix și un caiet ca să încep să scriu primul capitol din istoria emigranților moldoveni din Italia.
În ziua liberă, de obicei sîmbăta sau duminica ascultam în parc poveştile sfîşietor de dureroase ale moldovencelor. Scriam articolul şi îl trimiteam acasă prin microbuz. Fiica îl trecea în computer, apoi îl expedia la ziarul ,,Făclia”. Cînd articolul era publicat, ea îmi expedia cîteva exemplare din ziar, tot cu microbuzul. Ziarul era citit de femei şi se bucurau mult că cineva îşi aminteşte de existenţa lor. Era ceva nou în presa moldovenească. Am relatat despre drama emigrantelor pînă anul 2010 cînd am revenit acasă după 6 ani de absenţă, dar şi ulterior. Apoi în anul 2011 am tipărit cartea ,,Crucea Singurătăţii” ce a avut un succes enorm în Italia printre oamenii necăjiţi, obligaţi să-şi abandoneze familia şi ţara. Numai că strigătul lor de durere descris în articolele publicate în ziarul ,,Făclia” şi apariția cărții nu ajungea la cei rămași în patrie.
În anul 2010, când fiul meu, Gheorghe Gonţa lucra deja la postul de televiziune N4, mi-a venit ideea să pregătesc şi să transmit reportaje televizate. Nu este un secret că majoritatea moldovenilor devin timizi şi speriaţi în faţa camerei de luat vederi, de aceea mi-a fost foarte greu să realizez reportaje televizate. Cînd încercam să abordez pe cineva, prima întrebare era: ,,De ce eu? Sînt atîtea femei”. Urmau scuze de genul: ,,Ce vor zice bărbatul meu, copiii mei?” sau ,,Mă vor închide la închisoare pentru că spun adevărul”. După ce reportajele mele erau difuzate la N4, îmi mulţumeau bucuroase, fiind o surpriză plăcută pentru cei din Moldova să le vadă la televizor.
Practic, ziua liberă mi-o dedicam reportajului, alergînd să filmez secvenţe video la piaţă, la colete, în parc sau în satele în care munceau moldovencele. Dar şi mai greu era să le transmit în Moldova, la început prin Skype, deoarece mă aflam în zonă de munte şi conexiunea la internet era slabă, probabil din această cauză. În plus, lucram ca jurnalistă pe ascuns pînă tîrziu în noapte, să nu-mi facă observaţie bătrînii italieni că le consum curentul electric prin computer-ul meu. La fel şi lui Gheorghe îi venea foarte greu să monteze secvenţele video, colaborînd cu mine de la distanţă. Tematică necunoscută, chipuri necunoscute, filmări cu locuri noi.
După câteva luni de efort colosal au început să apară primele rezultate. Munca mea şi a fiului meu era apreciată în anul 2011 şi de bătrînul Luciano de la Botticino Sera, primul telespectator în Italia. Deşi nu înţelegea nimic, mă ruga să ne mai uităm la reportaje, fiind fascinat de vocea lui Gheorghe Gonţa. Luciano le declara cu mîndrie consătenilor săi că eu sînt jurnalistă, la fel şi fiul meu. În toţi cei 20 de ani de muncă în Italia am fost prezentată cu două profesii: cea de badantă şi de jurnalistă. Iar italianca Ana de la Villa Carcina se lăuda că fiul meu lucrează la televiziunea lui Berlusconi, fără a şti amănunte din viaţa mea. La Brescia, în centrul comercial “Freccia Rossa”, emigrantele moldovence vedeau pe laptop-ul meu că existența lor este redată în imagini televizate. Simţeau recunoştinţă pentru că astfel ieşea la lumină adevărul despre ele, familia şi rudele puteau afla despre sacrificiul pe care îl fac în străinătate de dragul lor.
Fiul meu mi-a comunicat că peste cîteva luni de la difuzarea reportajelor mele la postul de televiziune N4 s-a schimbat atitudinea faţă de femeile plecate datorită celor văzute la ştiri, ele fiind pînă atunci numite ,,curvele din Italia”. Chiar şi şoferului de la TV N4 i-au dat lacrimile, privind reportajul despre Maria Ţurcan din Sîngerei ce nu fusese acasă de 8 ani.
Munca mea de jurnalistă a fost, de fapt, voluntariat. În schimb, am avut parte de satisfacţii sufleteşti, aprecieri, mulţumiri. Colectivul ziarului ,,Făclia” mi-a acordat distincţia ,,Jurnalista numărul 1 a emigranţilor moldoveni din Italia” în anul 2016. Viaţa mea de emigrantă avea un nou sens nobil cînd reflectam drama lor. Am cunoscut persoane cu sufletul rupt în bucăţi, dar cu numele de om. Le-am dăruit bucurie celor din Moldova cînd îşi vedeau fiicele şi mamele la televizor. Badantele nu prea foloseau internetul pe vremea aceea.
O dată pregăteam un reportaj cu ocazia Zilei Profesorului. Făceam repetiţie cu o intervievată în parc, dar în afara camerei de filmat. O femeie sfioasă, care stătea nu departe de noi, a ridicat mîna ca o şcolăriţă şi m-a întrebat dacă ea ar putea vorbi. Avea o vorbire cursivă şi un ton blînd. Iulia Pîntea mi-a mărturisit că visul ei din copilărie era să apară la televizor. În sfîrşit, visul ei a fost împlinit. Au fost şi momente neplăcute. Unii soți rămași acasă le reproșau femeilor intervievate: “Ai plecat să faci bani, nu să apari la televizor”. Astfel, ele renunţau şi nu mai doreau să fie filmate. Îmi amintesc de Tatiana de la Cahul, o doamnă frumoasă ce avea accent românesc. După ce a participat la un reportaj de-al meu, mă ocolea cînd mă zărea. Soţul ei a vrut să distrugă televizorul, văzînd-o pe ecran. În prezent, Marcela Bălan de la Padova, Larisa Cuşnir de la Piacenza mă cheamă la ele. Au multe de spus în faţa microfonului. În schimb, eu am puţine de spus. Microfonul diasporei din Italia ne-a fost furat în timpul campaniei electorale chiar de Președinta Diasporei despre care aveam o părere bună, fiind anterior votanta ei.
Păşuţa GONŢA