Imaginați-vă o familie de țărani deportată în Siberia, ea la vârsta de 30 de ani, el – de 29, cu trei copii, de 4 ani, 2 ani și 1 lună. De la stația Asino, regiunea Tomsk, unde au ajuns cu trenul, se știe în ce fel de vagoane, au mai parcurs vreo 70 de kilometri spre nord, împreună cu alte familii de basarabeni condamnate „na vecinoe poselenie” („la surghiun veșnic”), într-o sanie trasă de un tractor, până la cătunul Volînka, o insuliță de așezare umană, numărând vreo duzină de izbe, în oceanul taigalei.
Claustrofobia siberiană
Provenind dintr-un sat situat pe o coastă de deal de pe valea Răutului, cu deschideri largi, de mulți kilometri, spre satele din jur, basarabenilor despre care vă povestesc le părea sufocant în cătunul strâmt, înconjurat din toate părțile de zidul înalt până la cer al unei păduri sumbre.
Puținii localnici, tăietori de pădure și familiile lor, observau că în zilele senine una dintre femeile deportate urca în cel mai înalt cedru din împrejurimi și privea intens în direcția opusă răsăritului de soare. Ce vezi tu acolo? – o întrebau curioși. Ce vezi tu acolo, de ce te urci în copac? o întreba soțul și băiatul mai mare. Mă înăbuș, mă sui să văd unde-i Basarabia, răspundea ea rușinată. Era mama mea. După moartea lui Stalin, când se va zvoni că familiile cu patru copii vor fi libere să plece acasă, ea va mai naște un băiat.
Ce ne-a dat independența?
Când cineva se întreabă azi ce ne-a dat independența, de ce ar trebui să sărbătorim pe 27 august, dacă statul e capturat, dacă avem armată rusă pe teritoriul nostru, dacă suntem cei mai săraci din Europa și satele noastre se depopulează văzând cu ochii…- este evident că persoana respectivă încurcă merele cu perele.
27 august 1991 e ziua când s-a prăbușit „închisoarea popoarelor”– URSS. Și am devenit liberi. Liberi să dispunem cum dorim de soarta noastră, să ne întoarcem acasă, să scăpăm de „claustrofobia” siberiană. Nu e acesta un eveniment extraordinar, o valoare în sine? Că nu am fost capabili să ne folosim cum se cuvine de libertatea noastră e altă poveste. Unii s-au pomenit imitându-l pe Vasile Porojan, alții blestemă Ziua Independenței, de parcă independența, nu incapacitatea noastră, ne-a adus în halul în care ne aflăm. Cel care s-a născut în cușcă are impresia că a zbura este o boală, spunea cineva.
Independența nu a fost un cadou
Libertatea nu a fost un cadou, cum spun unii foști nomenclaturiști, pentru libertate s-a plătit cu multă suferință, cu mult sânge, cu sute de morți, în războiul din 1992 de pe Nistru, provocat de Rusia, pentru că ne-am proclamat independența față de ea, nu și față de România.
În declarația de independență, votată la 27 august 1991, va fi fixată denumirea corectă a limbii noastre – „limba română” – și se va face un pas spre reunirea cu România: „REPUBLICA MOLDOVA ESTE UN STAT SUVERAN, INDEPENDENT ȘI DEMOCRATIC, LIBER SĂ-ȘI HOTĂRASCĂ PREZENTUL ȘI VIITORUL FĂRĂ NICI UN AMESTEC DIN AFARĂ, ÎN CONFORMITATE CU IDEALURILE ȘI NĂZUINȚELE SFINTE ALE POPORULUI ÎN SPAȚIUL ISTORIC ȘI ETNIC AL DEVENIRII SALE NAȚIONALE”.
Cine a dat foc Declarației de Independență
Ca să placă Moscovei, Voronin a șters Ziua Independenței din calendarul sărbătorilor oficiale, rebotezând-o în „Ziua Republicii”, pentru a camufla sensul acestei sărbători – ieșirea din cușca Imperiului Rus. Originalul Declarației de Independență a fost ars pe 7 aprilie 2009, deși se păstra într-un safeu din Parlament? Cui putea să nu-i placă ce scrie în Declarație?
Îmi va lipsi reflexia
Da, independența nu e a lui Plahotniuc, dar nici a lui Năstase nu este, ca să o calce în picioare, să o terfelească în lupte politice, electorale, spre bucuria celora care consideră că dezintegrarea „imperiului răului” e cea mai mare catastrofă a secolului XX. Noi, în familia noastră, considerăm că e un miracol, e o zi unică, specială, care ne luminează viitorul, a cărei importanță abia urmează să o conștientizăm. Nu, nu îmi vor lipsi solemnitățile, manifestațiile pompoase, cântecele și dansurile din Piața Marii Adunări Naționale. Îmi va lipsi tăcerea, reculegerea, reflexia, gândul la cei care s-au pierdut până la independență. E ziua ieșirii noastre din „Egipt” și avem la ce reflecta, milioane nu au ajuns să vadă libertatea, au pierit împușcați, schingiuiți în beciurile NKVD, de foamete organizată, de „claustrofobie” în pădurile din Siberia.
Nesimțire sau diversiune?
Nu e pentru prima dată când Năstase țintește cu protestele în Ziua Independenței. O face din nesimțire, din înclinația spre fanfaronadă, fărâma de succes să-l fi orbit sau această atitudine ține de rolul său de marionetă, provine din relațiile sale dubioase, din comunicarea cu unii agenți FSB? Care e rolul celorlalți membri ai Comitetului de Rezistență? Sunt ei niște statiști, yesmeni? Dacă sentimentul protestatar a putut fi ținut pe „hold” aproape două luni de zile, dacă s-a umblat cu piatra în sân (rucsac sau poșetă) până acum, nu se mai putea face la fel câteva zile în plus sau în minus? De ce să ne ascundem după deget? De ce să ne comportăm de parcă Plahotniuc nu ne-ar aparține, e corp străin, parașutat de undeva, de parcă nu am făcut afaceri împreună cu el, nu ne-am aflat cu el la guvernare din 2009 și îl descoperim abia acum? Fățărnicia, fariseismul, jocul politic trebuie să aibă o limită.
Iohannis e politicos
Se întreabă Octavian Țâcu, ideologul mai recent al „rezistenței”, de ce Bucureștiul, în special președintele Iohannis, nu reacționează la evenimentele din Chișinău, cum o face Bruxellesul și Washingtonul (din punctul nostru de vedere, pozițiile Bucureștiului și Washingtonului nu diferă prea mult). Concluzia pe care o trage e de pe poziții de mentor, de pretinsă superioritate morală, cu o bună doză de automăgulire. Răspunsul însă ar putea fi altul: că președintele României este pur și simplu mai bine informat decât dl Țâcu, că nu are încredere în calitatea și integritatea, în independența liderilor PPDA și (în ultima vreme) PAS. Doar că (presupunem), spre deosebire de „curajosul” istoric, care nu cruță pe nimeni, reciclând, cu o dexteritate surprinzătoare pentru un „unionist” ca el, și unele produse ale propagandei sovietice (cum ar fi cea despre „jandarmul român”), Iohannis e bine educat, nu-și poate permite să fie nepoliticos.
Autor: Nicolae Negru
