Țărăncuța veselă: Cu sfânta jărghie peste păcătoasele buci. Despre mardeală și educație

Țărăncuța veselă, Cu sfânta jărghie peste păcătoasele buci, Despre mardeală și educație, amintiri din copilarie, 

Când eram copil primeam mardeală de-mi săreau mucii. Varga și cureaua erau ca un fel de arhangheli ai dreptății care pogorau aproape în fiecare zi peste jiugleiele mele zgârâiate și bucile mele neastâmpărate. Acest ritual sacru de mardeală îl acceptam cu smerenie și nici nu crâcneam. Dacă am călcat pe bec și am umblat cu caloșii pe dos, așa-mi trebuia!

Am luat nota 2 la matematică? Mardeală.

M-am oprit pe șes să fugăresc rațele oamenilor și am ajuns acasă cu o oră mai târziu? Mardeală! Bine că înainte de a mânca bătaie mâncasem pe șes vreo trei ouă. De burduhoase ce erau rațele celea nu puteau alerga repede, așa că atunci când întorceau clanțul și vedeau cum vine spre ele o matahală cu brațele desfăcute, gâțele despletite și strigând în gura mare „u-tiu-tiu-tiu-tiu” se speriau, o rupeau la fugă și, măcăind isteric, li se șuiau ouăle de sub coadă și le prăpădeau prin iarba plină cu găinaț. Adunam trei ouă, le decojeam încetișor, atâta cât să treacă albușul prin găurica făcută și le gâlgâiam pe rând, așa călduțe-călduțe proaspăt ieșite din curul raței (sau de unde ele acolo ies…). După ce mă ghiftuiam cu ouă, acasă mă aștepta desertul: vărguța de vișin.

Când vreo babă zgârșioabă i se jăluia maică-mii că i-am speriat rațele și i-am îndopat ouăle împrăștiate pe șes, mardeală!

Am pierdut basca cu bumbuncic? Mardeală, bre! Era o bască adusă din Latvia și așa frumusețe nu avea niciun octombrel din toată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească! Asta mam-mea așa mi-a spus, deși eu consideram că era o bască ca toate băștile: urâtă și încă și cu bumbuncic.

M-a prins în clasa a 7-a citind Guy de Maupassant? Mardeaală, cartea ruptă și aruncată în sobă! Slava domnului că nu ardea focul și am scos-o din cenușă pe bucățele, plângând cu lacrimi mari de crocodil, pentru că i-a rupt frumoasele coperte portocalii.

M-a prins în clasa 6-a citind Decameronul? Pffff, fată hăăăi, da nu-i prea degrabă?! Tu ce, cu totul sau ce???!!! Un decameron în cap, stele verzi și, desigur, mardealăăăăă!

I-a transmis o cotoroanță că după lecții m-a văzut cu un flăcău care îmi căra cimodanul greu, plin cu cărți? Mardeeeală! Și moraaaală! Atunci cred că am primit și prima lecție despre curvărie, că aș putea să intru în gura lumii și că din „curva satului” n-o să ies. Mardeala am acceptat-o, dar a doua zi am schimbat traseul. Cu tot cu flăcăul care îmi căra cimodanul bucșât cu cărți. Pentru că nu mai puteam citi acasă, căram Decameronul cu mine la școală.

Noi primeam mardeala aproape în fiecare zi. Veneam de la școală, arătam agenda, mâncam mardeală și știam că până a doua zi am scăpat de grija și frica bătăii.

Erau însă și zile fără flocăială, fără o curea peste buci ori o jărghie pe schinare. Tare greu mai treceau zilele acelea, pentru că știam că nu putea fi chiar așa perfect încât să nu iau măcar o lichită după ureche. Și… așteptam.

În general eu am fost un copil tare cuminte, dar luam mardeală pentru fiecare fleac. Pentru că așa trebuia. Așa se educa pe atunci. Cu varga. Cu cureaua. Cu „dumnezăul mă-tii”. Acum 30 de ani bătaia era considerată un stil de educație, respectiv, era ceva absolut normal ca părinții să-și bată copiii. Altfel spus, să le ”bage mințile-n cap”.  Să le corecteze gândirea și comportamentul.

Ne băteau dacă nu învățam.

Ne băteau dacă prăpădeam basca.

Ne băteau dacă îi contraziceam pe profesori sau părinți.

Ne băteau pentru a nu ajunge curve.

Ne băteau ca să nu fumăm.

Ne băteau ca să nu bem.

Ne băteau pentru note slabe.

Ne băteau dacă vorbeam.

Ne băteau dacă tăceam.

Ne băteau chiar și profesorii. Li se permitea, așa că…O riglă peste mână. Un arătător în moalele capului. O flocăială ușurică.

Toți părinții care visau la un viitor frumos pentru copilul lor, care voiau să „îl scoată din sat”, „să îl scoată în lume”, trebuia să-l educe corespunzător. Cu bătaia. Pentru că bătaia era moștenită genetic. Din generație în generație.

Primeam bătaie și tăceam, pentru că ni s-a spus că bătaia era calea spre o viață fericită. Doar prin bătaie un copil putea ajunge om mare.

„Te-am bătut ca să fac om din tine”. Chiar și acum, unii din acei părinți consideră că doar datorită acelui stil de educație copilul lor a reușit în viață. Că dacă nu-l băteau ar fi ajuns un boschetar, o curvă, un nimeni.

Și îmi amintesc că într-o zi, când aveam curul vânăt după o bătaie cu cureaua și nu mă puteam așeza pe scaun, mi-am jurat că dacă o să am vreodată copii n-o să-i bat niciodată.

Din ziua în care mi-am promis asta și până în ziua când copchilul meu a venit acasă cu un doi în agendă au trecut mulți ani și promisiunea dată mie… a fost uitată. În ziua aceea copchilul a primit o palmă la buci. Următoarele note de doi din agendele copchiilor le-am văzut când aveam o curea în mână. Și cureaua ceea s-a lipit mai întâi de buca unui copil, apoi de bucuța celuilalt copil. Probabil pe mine m-a durut mai mult decât pe ei, pentru că am plâns. Mult.

M-am speriat. Am răscolit internetul. Citisem ceva despre „numără până la 10 când simți că vrei să țipi și să lovești în copil”. Când mă enervam, număram. Parcă a ajutat, dar era greu de controlat furia, pentru că:

Nimeni nu m-a învățat cum să fiu o mamă bună și cu mintea limpede. Habar nu aveam cum să mă țin în golgoci atunci când simțeam cum mi se urcă manca în chept, îmi iese foc prin urechi și bulcuci pe limbă. Aveam doi copchii cu motoraș la fund și care se deplasau cu viteză reactivă distrugând tot în calea lor și testând tot ce se poate de ros, gustat, mirosit, pictat, dezasamblat, aruncat, stricat, etc. Doi copchii cu care trebuia de făcut lecțiile! Seară de seară! Ba le era a pișa, ba sete, ba foame, ba doare capul! În casă era de spălat, de călcat, de făcut mâncare, de împletit gâțe, de despletit gâțe, de încleiat arici din plastilină sau pinguini din patlajică vânătă. De alergat prin spitale ba cu un copil, ba cu altul. De boșit și de însurit pe sub ușile secțiilor de reanimare. De trecut prin chinul intervențiilor chirurgicale. De câte două ori cu fiecare din copii. Și trebuia să mă trezesc cu noaptea în cap și să mă culc noaptea târziu. Eram un zombi care reacționa la cuvântul „mama”.

Mai mult, ceea ce vedeam în oglindă era strașnic, pentru că eu știam că-s frumoasă, dar momâea ceea care mă privea din oglindă era ciufulită, cu părul nevopsit, cu sprâncenele ca la Brejnev și cu pungi sub ochi.

Și am simțit cum pluta se desprinde încetișor și se duce. Tiu-tiuuu! Bonjur maman!

Am simțit cum „belka” stă în vârful capului și cheamă și alte belci să organizeze un festival al belcilor nebune în capul meu, iar gândacii scăpărau chibriturile și încercau să dea foc la paiele din capul meu.

Am apelat la psiholog. Pfffff. Du-te, breeeee, de-aici! 150 de lei ședința pe vremea aceea era o aveeeere! Vizita la un psiholog ar fi fost un fel de moft, un lux pe care nu mi-l permiteam. Soțul meu avea mai multe joburi pentru a ne putea crește urecheții și uneori dormea doar câte o oră pe noapte. Arăta și el ca Dracula. Veșnic nedormit și cu ochii roșii.

Era clar că stilul educațional primit în copilărie m-a ajuns din urmă. Mă bântuia. Și luptam singură cu mine, doar că era o luptă taaare neegală. Copilul maltratat care mai trăia încă în subconștientul meu voia să iasă afară, la suprafață, și să le dea mardeală celor doi urecheți care refuzau să învețe tăblița înmulțirii, dumnecatoru mami lor de urecheți!

Și atunci am luat singura și cea mai bună decizie. Am apelat la ajutorul copiilor. I-am rugat ca atunci când țip ori caut ceva cu care să le dârdâi bucile …să mă oprească. Și știți, spre surprinderea mea, copiii m-au reeducat.

Când vedeau că mă încrunt și mă pregătesc să blagoslovesc vreo temă pentru acasă care nu intra în capul lor îmi și ziceau: „mama, numai nu țipa la noi. Ai spus că nu o să mai țipi…”. Și muțeam. Tare greu era, pentru că mă înăbușeau cuvintele nespuse și blocate în gât.

Uneori numai intrau în casă și în timp ce azvârleau o sandală într-o parte și alta în altă parte strigau: „numai nu ne bate”. Uoooof, palalelipipedul mamei lor! Și deam știam că ori au făcut vreo nebunie, ori au luat vreo notă spurcată. Bodogăneam mărunțel, apoi mai mășcat și iar treceam la mărunțel. Mă mâncau palmele de doamne ferește! Le băgam în buzunare, dar le mai scăpătam pe după ceafa lor. Începuseră chiar să facă mișto de mine. Veneau acasă cu mutrele pe dos și buzele zburligate dându-mi parcă de înțeles că în agendă iar a apărut o notă apocaliptică. Le plăcea să urmărească reacția mea: ochii beliți și dați peste cap, buzele țuguiate și pregătite să sâsâie. Atunci izbucneau în râs, bucuroși că le-a reușit farsa! Fără să aibă diplome și abilități de psiholog, copchii mei m-au ajutat să depășesc acele apucături și să nu devin o mamă agresivă.

Și mi-a trecut. Și nu i-am mai lovit niciodată.

Acum discutăm des despre cum m-au reeducat și facem glume deocheate.

Știți… nu toate femeile au la cine apela după ajutor atunci când simt că „îs duși toți de-acasă” și li s-a desprins pluta. Ce vreau eu să zic e… dacă vedeți că o mamă se poartă un pic straniu, ajutați-o. Nu săriți cu „prostalancă”, „oaie”, „femeie conceanaia” ori „debilă”. Da poate ea-i o mamă tare faină, doar că taman atunci gândacii din capul ei dau foc la paie.

Păi… focul acela trebuie stins. Încetișor.

Gândacii trebuie fugăriți. Cu ghinișorul.

Și totul o să fie bine.

sursa: Tarancutavesela.wordpress.com 

Total
0
Shares
Total
0
Share