Alte știri

Viaţa de zi cu zi a deţinuţilor din Kolîma, cel mai sinistru lagăr stalinist: cum a fost construit Drumul Oaselor

Pinterest LinkedIn Tumblr

Gerul ţinuturilor polare, munca istovitoare în minele de aur aflate în mijlocul gheţurilor, atrocităţile la care erau supuşi deţinuţii şi foamea continuă pe care o resimţeau aceştia au făcut din Kolîma, „polul ferocităţilor” din lagărele staliniste.

Laureatul Nobel pentru Literatură, Alexandr Soljeniţîn, a numit Kolîma „polul ferocităţii acelei uimitoare ţări numită Gulag”, iar în istoria universală regiunea din nord-estul Rusiei, bogată în aur şi în alte minerale preţioase, a rămas cel mai reprezentativ loc pentru atrocităţile înregistrate în lagărele din timpul regimului stalinist.

Povestea lagărelor din regiunea Kolîmei a început în 1932, când Stalin a ordonat ca în ţinutul gheţurilor din Extremul Orient să fie exploatate marile zăcăminte de aur.

În următorii cinci ani, peste 70.000 de prizonieri au fost aduşi să muncească în minle de pe valea râului Kolîma şi la construcţia oraşului Magadam, devenit centru de tranzit pentru prizonieri şi în operaţiunile de transport al aurului.

La Kolâma, au fost aduşi să munceasă 250.000 şi un milion de prizonieri, printre care s-au numărat şi români şi moldoveni, potrivit istoricilor, iar munca grea, clima rece şi alimentaţia precară, precum şi abuzurile la care au fost supuşi deţinuţii au făcut un număr considerabil de victime. Istoricii nu au căzut însă de acord dacă în lagărele de la Kolîma au murit zeci de mii de oameni sau sute de mii, însă mărturiile strânse de-a lungul timpului dezvăluie istoria sumbră a acestei regiuni. Iată câteva dintre acestea:

Marşurile morţii
În lipsa camioanelor de transport faţă de numărul mare al prizonierilor, drumul spre Kolîma, prin gerul polar, un drum construit cu cazmaua şi roaba în anii 1930, era un adevărat calvar, scria Varlam Tihonovici Şalamov (1907 – 1982), fost zek (deţinut în Gulag), autor al unora dintre cele bogate lucrări de memorialistică.

„În timpul iernii din 1938, autorităţile au decis ca transportul convoaielor să se facă pe jos, de la Magadan şi până la zăcămintele din nord. După un marş de 500 de kilometri, la Iagodnoe ajungeau 20 – 40 de oameni. Ceilalţi cădeau pe drum, morţi de foame sau împuşcaţi”, informa autorul „Povestirilor din Kolîma”.

Ce învăţau zekii la Kolîma
Scriitorul Varlam Şalamov arăta, într-una din lucrările sale, ce a văzut şi ce a învăţat în lagărele Kolîmei. Iată mărturiile fostului zek:

„Fragilitatea extraordinară a naturii umane, a civilizaţiei. O fiinţă umană s-ar transforma într-o fiară după trei săptămâni de muncă grea, de frig, de foame şi de bătăi. Am aflat că prietenia şi solidaritatea nu apar niciodată în condiţii dificile, cu adevărat grave – când viaţa este în joc. Prietenia apare în condiţii dificile, dar suportabile (în spital, dar nu în mină). Am învăţat că oamenii au devenit oameni, deoarece sunt mai puternici din punct de vedere fizic decât orice animal. Nici un cal nu îndură să muncească în Nordul îndepărtat. Am învăţat că un om nu trăieşte datorită speranţei. Nu există nicio speranţă şi nicio voinţă, ci numai instinctul de auto-conservare, la fel ca un copac, o stâncă, un animal. Am văzut că femeile sunt mai oneste şi mai altruiste decît bărbaţii. Nu era niciun soţ la Kolîma care să fi venit după soţia lui. Dar soţiile au venit; multe au făcut-o pentru soţii lor. Ultimii din rând, care sunt urâţi de toţi – de către paznici şi deţinuţi – sunt cei care cad în urmă, cei bolnavi, cei slabi, cei incapabili de a alerga în frig”, scria Varlam Şalamov.

Zeama chioară
Într-o altă povestire, numită „Porţii seci”, Varlam Şalamov descria reacţiile deţinuţilor la primirea hranei.

„De fiecare dată când ne aduceau supa … ne făceau pe toţi să plângem. Eram gata să plângem de teamă că supa ar fi apă subţire. Iar când a avea loc câte un miracol şi supa era groasă, nu ne venea să credem şi mâncam cât mai încet posibil. Dar chiar şi cu o supă groasă într-un stomac cald,  ne rămânea suferinţa. Eram înfometaţi de prea mult timp. Toate emoţiile umane – dragoste, prietenie, invidie, îngrijorare pentru semeni, compasiune, dorinţă de faimă, onestitate – ne-au lăsat cu carnea care se topea din trupurile noastre”, scria autorul.

Într-o altă povestire despre viaţa din Kolîma, scriitorul amintea povestea unei raţe epuizate, căzute pe lacul aproape îngheţat din apropierea lagărului, pentru care un deţinut murise încercând să o prindă şi să o gătească.

Drumul oaselor
Construcţia drumurilor din ţinuturile acoperite de permafrost era o muncă supraomenească, totuşi, sute de mii de deţinuţi au muncit la o adevărată autostradă prin taiga, lungă de peste 2.000 de metri, care a conectat oraşele siberiene Magadan şi Nizhny Bestyakh.

Autostrada Kolîmei, construită cu forţă de muncă din lagăre între anii 1932 şi 1953, a fost numită şi Drumul Oaselor, deoarece scheletele muncitorilor forţaţi care au murit în timpul construcţiei au fost îngropate în multe dintre fundaţiile sale.

Cum faci un drum prin zăpada virgină? Un om merge în faţă, asudând şi blestemând, abia reuşind să pună un picior în faţa celuilalt, blocând fiecare minut în zăpada adâncă, poroasă. Acest om merge cu mult înainte, lăsând o urmă de găuri negre neuniforme. El oboseşte, se culcă în zăpadă, aprinde o ţigară, iar fumul de tutun formează un nor albastru peste zăpada strălucitoare, albă. Chiar şi atunci când s-a deplasat, norul de fum se încarcă încă deasupra locului de odihnă. Aerul este aproape nemişcat. Drumurile sunt întotdeauna făcute în zile calme, astfel încât munca omenească să nu fie îndepărtată de vânt. Un om îşi face propriile repere în acest zăpadă neîngrădită: o stâncă, un copac înalt. Ele îi direcţionează trupul prin zăpadă, ca un cârmaci care conduce o barcă de-a lungul unui râu. Urmele înguste şi incerte pe care le lasă omul sunt urmate de cinci sau şase bărbaţi care se plimbă de umăr până la umăr. Pasează în jurul amprentelor, nu în ele. Când ajung la un punct convenit în prealabil, se întorc şi se duc înapoi, pentru a călca în jos această zăpadă virgină, în care niciun picior uman nu a călcat. Şi astfel, o potecă este deschisă. Oamenii, convoaiele de sanie, tractoarele le pot folosi. Dacă ar fi umblat într-un şir unic, ar fi existat un traseu îngust, o cărare, nu un drum: o serie de găuri prin care ar fi mai greu să treci decât peste zăpada virgină. Primul om are cel mai greu loc de muncă, iar când este complet epuizat, un alt bărbat din acest grup de pionieri face cinci paşi înainte. Dintre toţi bărbaţii care urmăresc trailblazerul, chiar şi cei mai mici, cei mai slabi, nu trebuie să urmeze urme pe altcineva, ci trebuie să meargă pe ei pe însuşi o întindere de zăpadă virgină”, scria Şalamov, într-o altă povestire.

Tramvaiul din Kolîma
O relatare cutremurătoare despre atrocităţile din Kolîma a aparţinut Elenei Glinka, arestată în 1950, pentru trădare, care apoi a petrecut şase ani în lagărul Kolîma, unde temperaturile iernii erau de până la – 38 de grade.

Aceasta dezvăluia modul în care deţinutele aduse cu o navă de transport au fost violate, unele ucise apoi şi aruncate în apă. A numit această experienţă tragică „Tramvaiul Kolyma”. În mărturia ei, publicată în 1989, afirma că prizonierii de drept comun, aflând despre prezenţa femeilor, i-au îmbătat pe paznicii lagărului până ce aceştia nu au putut opune nicio rezistenţă. Apoi au aruncat cârpe pe podea, pentru a improviza aşternuturi, s-au aliniat şi au început să le violeze pe femei. Un prizonier şi-a luat rolul de „vatman al tramvaiului Kolîma”, el fiind cel care dirija agresiunile. Unele dintre victime, moarte, au fost târâte într-o grămadă de cadavre, în timp ce supravieţuitoarele care leşinau erau trezite cu apă. Elena a fost cruţată de tratamentul celorlalte femei, fiind tânără şi frumoasă, iar şeful taberei o alesese numai pentru el.

Adevarul.ro

loading...

Comments are closed.