Social

(Video) Un supraviețuitor al Masacrului de la Fântâna Albă: Trăgeau în noi cu mitralierele ca după iepuri!

Pinterest LinkedIn Tumblr

Colonelul în rezervă Petru Huţan, supraviețuitor al Masacrului de la Fântana Albă, a povestit cum s-au desfăşurat evenimentele de la 1 aprilie 1941, când 3.000 de bucovineni au fost uciși de grănicerii sovietici, respectiv trupele NKVD. Supraviețuitorul a istorisit că românii care vroiau să meargă în ţara natală au fost pur şi simplu masacraţi de soldaţii sovietici, care trăgeau în ei ca după iepuri.

Masacrul de la Fântâna Albă a rămas întipărit în istoria românilor, după ce pe 1 aprilie 1941, aproape 3.000 de bucovineni din zona Siretului au fost omorâţi de soldaţii sovietici, pentru că au încercat să plece în România din nordul Bucovinei ocupat samavolnic de bolșevicii sovietici. În baza pactului Ribbentrop – Molotov, în anul 1940, sovieticii le-au dat pe 26 iunie un ultimatul românilor, prin care trebuiau să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei, teritorii pe care trăiau peste 3 milioane de români, scrie Adevărul într-o rară prezentare corectă a realității istorice. “La 28 iunie 1940, Basarabia şi Nordul Bucovinei au fost invadate de trupele sovietice. Zeci de mii de oameni – funcţionari publici, fruntaşi ai partidelor politice, preoţi şi intelectuali, profesori şcolari şi oameni simpli – au fost nevoiţi să ia drumul exodului peste Prut, pentru a se salva de urgia stalinistă. În Basarabia, Nordul Bucovinei şi Ţinutul Herţa s-a instaurat un regim sovietic de ocupaţie, opresiv şi represiv. Transplantul de sistem sovietic în teritoriile ocupate şi impunerea cu forţa a regimului totalitar comunist a tras o linie neagră sub firava democraţie interbelică şi a produs o serie de consecinţe, unele mai dramatice decât altele”, după cum a arătat Academia de Științe a Republicii Moldova.
 
În primul an de la ocupaţia sovietică, peste 7.000 de bucovineni au reuşit să fugă la sud de Cernăuţi şi să se întoarcă acasă. Ca o consecinţă a acestor evadări, sovieticii au sporit trupele NKVD de pe graniţă, iar cetăţenii care aveau rude în România erau declaraţi trădători de ţară şi deportaţi în Siberia. Pe 19 noiembrie 1940, 105 persoane din satul Suceveni au încercat să treacă graniţa, însă au fost prinşi de soldaţii sovietici. Trei din aceştia au fost omorâţi pe loc, în timp ce alţi doi au fost răniţi. Drept pedeapsă, rudele bucovinenilor din Suceveni care au vrut să se întoarcă în România au fost deportate în Siberia. Pe 6 februarie 1941, alţi 500 de bucovineni au avut o nouă încercare de a trece graniţa în România. Aceştia au fost întâmpinaţi de grănicerii ruşi cu o rafală de gloanţe, doar 57 de persoane reuşind să ajungă în ţara lor de origine. Sovieticii au arestat atunci 44 de persoane, din care 12 au fost condamnate la moarte, iar celelalte 32 au fost condamnate la 10 ani de muncă silinică.
 
Pe 1 aprilie 1941 a urmat masacrul de la Fântâna Albă. Circa 10.000 de bucovineni din zonă au pornit spre graniţa arbitrară dintre URSS şi România, după ce prin localităţile din nordul Bucovinei au fost lansate zvonuri cum că sovieticii ar permite trecerea graniţei. În apropiere de graniţa cu țara, la doar trei kilometri, soldaţii sovietici au început să tragă cu mitralierele în români, 3.000 de bucovineni fiind secerați. După Masacru, cei 3.000 de români omorâţi au fost îngropaţi în mai multe gropi comune. Martorii spun că pământul s-a mişcat în zona respectivă mai bine de două nopţi, pentru că mulţi dintre cei îngropaţi erau încă în viaţă în momentul în care au fost aruncaţi în groapă.
 

Petru Huţan, unul dintre supravieţuitorii masacrului de la Fântâna Albă, a povestit cum s-au defăşurat evenimentele în data 1 aprilie 1941, chiar la una dintre comemorările de la locul faptei, azi aflat în Ucraina. Bătrânul a precizat că românii vroiau doar să se întoarcă la patria mama, după ce și germanilor li s-a permis acest lucru. Pe atunci tânărul Petru, împreună cu tatăl său, au încercat să ajungă în România, unde urmau să-şi aducă apoi rudele după ce făceau o cerere pentru reîntregirea familiei.

”Când coloana s-a îndreptat către frontieră, a venit o subunitate de cavalerie, un pluton de călăreţi – calmuci sau gruzini. Aceştia s-au împărţit în două, o parte spre stânga şi o parte spre dreapta, fără să zică nimic. Deodată s-a tras o salvă de gloanţe de mitralieră automată, de ne-au piuit deasupra capului gloanţele. Tata îmi spune să stau, să nu mai înaintăm. Lumea, fredonând cântece patriotice a înaintat, însă noi nu am înaintat, la fel şi cei din spatele nostru. În momentul când a doua salvă de armă automată a fost trasă, a fost trasă direct în oameni. Noi am stat acolo, că spre noi nu trăgeau, deoarece la început au luat la ţintă capul coloanei. Au început să se vaite oamenii, copiii strigau că au fost împuşcaţi, iar noi ne-am despărţit de coloană şi am mers înapoi la Siret. Pe malul Siretului am găsit nişte răchiţi mari care erau pe malul apei şi dedesupt erau nişte răgălii şi acolo am intrat, ascunzându-ne acolo. Tata a spus: <De aici nu mai plecăm până la noapte! Băi copile, uite ce facem, să ne ferim, nu cumva să ne întâlnim cu cineva – să nu ştie nimeni că am fost acolo!> Pe şosea alergau ăia cu caii, împuşcau, trăgeau cu mitraliera, dar o parte din cetăţeni au zis să mergem acasă, că noi nu mai mergem spre frontieră, însă călăreţii au început să alerge după ei. Dacă părăseai şoseaua, te împuşca, trăgea după tine, ca după iepuri. Călăreții toată noaptea au galopat și tras. Erau oamenii cu copilași… Eu am stat acolo până s-a înnoptat, după care am plecat spre casă, pe marginea râului, ferindu-ne să nu ne întâlnim cu nici un individ indiferent ce ar fi. De pe marginea apei noi vedeam toată panorama către şosea, către Cupca şi Suceveni. Când oamenii ieșeau pe câmp, aștia îi împușcau. Îi vânau ca pe iepuri. Am mers pe marginea râului, până am dat de un pârâu care ducea în gospodăria noastră. Când am ajuns acasă, mama, fratele şi bunica, stăteau şi aşteptau. Ei ştiau ce s-a întâmplat, dar nu ştiau dacă noi am ajuns până în frontieră sau nu sau dacă suntem împuşcaţi. Pe 13 iunie au început deportările…”, a povestit colonelul în rezervă Petru Huţan, care avea 14 ani la momentul masacrului.

În anul 1944 acesta a ajuns în România unde a şi rămas, stabilindu-se în cele din urmă la Iaşi. El s-a întors pentru prima dată la Fântâna Albă abia în 2012, la 71 de ani de la masacru. Urmăriți video pe Ziariști Online

Comentați știrea

loading...

Comments are closed.