Dacă m-ar întreba cineva care este cel mai nociv lucru care se întâmplă în România, nu aș arăta nici spre obosita noastră clasă politică, nici spre corupția fără margini generată de aceasta, indiferent de culoare și de orientare, nu aș enumera lipsa de pregătire a românilor pentru a înțelege un sistem democratic, nici lipsa cruntă de educație și cultură, n-aș vorbi nici despre sărăcie, nici despre vreun sistem dezastruos, fie el cel de educație, fie el cel de sănătate sau despre programele de dezvoltare în orice domeniu, ci mi-aș îndrepta atenția spre un subiect pe care aparent mai nimeni nu-l bagă în seamă, dar pe care eu unul îl consider „responsabil” pentru toate cele de mai sus, ba mai mult, generatorul unei stări bolnăvicioase, aproape incurabile, a societății noastre: lipsa de dezbatere.
Lipsa de dezbatere.
Lipsa de respect a opiniilor celorlalți.
Lipsa de înțelegere, până la urmă, a celorlalți.
Poate ați observat și voi, mai ales în ultimul timp, deși este un „sindrom” care se manifestă de mai mulți ani, că orice purtător de părere, fie ea cât de bună, fie ea cât de rea, are parte de obicei doar de două tipuri de reacții: fie omul e prost și e insultat pentru asta ca la carte, fie omul e deștept, căci părerea lui este asemănătoare cu „a noastră” și atunci merită aplaudat, chiar elogiat. Și atât. Nu există nuanțe, există doar alb și negru, sau mai bine spus, există proștii, dobitocii, siniștrii, și pe de cealaltă parte deștepții, frumoșii, interesanții.
Foarte rar am mai văzut, aproape spre deloc, răspunsuri sau argumente de genul: Părerea lui, dar de la punctul cutare eu cred că lucrurile stau sau pot sta altfel. Foarte rar am văzut dialog. Și mai niciodată o dezbatere, indiferent de subiect, indiferent de canal, în media, în presa scrisă, pe rețelele de socializare, sau la masă în oraș, indiferent de calitatea sau pregătirea interlocutorilor.
Dacă lucrurile nu sunt așa cum credem noi, sunt proaste. Și gata. Nu există cale de mijloc.
Dacă ești de acord cu primirea refugiaților, ești fie ok, un băiat finuț și open-minded, care acceptă multi-culturalismul, fie un dobitoc care nu înțelege că ne musulmanizăm și ne auto-distrugem. Dacă nu ești de acord cu primirea refugiaților sau pur și simplu vrei să pui niște întrebări, atunci ești un naționalist obosit, rasist, cu creierul limitat, sau invers, un creștin autentic cu un sistem de valori bine consolidat. Indiferent de tabere, dacă ai pune o simplă întrebare legată de refugiați care să deranjeze în vreun fel opinia mulțimii, ești stigmatizat și pedepsit pentru îndrăzneala de a genera până la urmă o discuție.
CTP e un dobitoc! a exclamat un apropiat de-al meu. Ai văzut ce părere a avut idiotul despre atacul de la Charlie Hebdo? Am văzut, îi zic. Băi, și știi ce? Nici eu nu-s de acord cu el. Adică o discuție putem avea despre libertatea presei, despre satiră, despre calitatea umorului și etica jurnalismului, iar alta despre un masacru asupra unei redacții, care indiferent ce ar fi publicat, nu ar fi trebuit să ajungă în situația în care oamenii să fie executați cu sânge rece. Dar de ce e CTP un dobitoc, pornind de la cazul de față, nu pricep neam. Pentru că are doar o altă părere? Ei bine, da. Pare-se că e atât de simplu. CTP e un dobitoc și nu mai avem ce discuta despre asta.
Lipsa de calm și de o minimă intenție de a respecta sau măcar de asculta până la capăt opinia unui om lipsesc din cultura noastră.
Și ca să rămân tot la CTP, m-am trezit într-una din zile înjurat de un tip pe care nici nu-l cunoșteam pentru că mi-am permis să am aceeași părere, de data aceasta, cu marele jurnalist și am considerat filmul „The Revenant” o aberație. Am fost imediat trimis la orgini de către un fan Leonardo DiCaprio pentru simplul motiv că gusturile noastre diferă. Atât de înverșunat și nervos era acel comentariu al individului, încât dacă i-aș fi spus că eu stau la masă și cu oameni cărora le-a plăcut acest film și am chiar prieteni buni care au apreciat această producție, cred că ar fi paralizat instantaneu sau ar fi făcut un atac cerebral. Culmea, nici reacțiile din partea adversă nu m-au încălzit în vreun fel. Statusul meu legat de părerea mea despre un film a devenit în câteva minute motiv de trânte între fanii DiCaprio și antifanii DiCaprio, fiecare din punctul de vedere al celuilalt un adevărat dobitoc irecuperabil.
Într-o altă zi, asta cu ceva timp înainte de Revenant, Liviu Mihaiu m-a provocat online la o dezbatere despre cum sau de ce sărbătoresc Crăciunul ateii, și am avut un schimb de „replici” de bun simț, de statusuri în care i-am explicat cum stă treaba cu agnosticii și ateii și de ce mie, personal, Crăciunul mi se pare mai mult un genocid ecologic decât o bucurie. Cred că trebuie doar să vă imaginați ce proști am fost ba eu, ba Mihaiu (din partea „comentatorilor” mei, care în loc să vadă simplul gest al unei dezbateri, au văzut între noi o mare bătălie ideologică), trecându-se peste subiect și ajungându-se la lucruri de genul: „Agonisticii sunt niște nehotărâți, eu nu suport nehotărâții, deci ești un dobitoc fără margini”. Share-urile statusului meu, status care mi-aș fi dorit să stârnească discuții, de fapt, au avut aceleași două tipologii: Andrei Ruse e un tip super tare (uneori cu completarea „uite ce i-a zis lui Mihaiu”) sau, invers, uite-l și p-ăsta, încă un prost care băune și respiră fără sens pe această planetă. Un singur om din câți cunosc mi-a spus a doua zi: „Ce faină dezbatere ați avut, dar cred că nimeni n-a priceput asta”. Aproape că mi-a venit să-l pup și părea în acel moment singurul om normal rămas pe meleagurile noastre.
A declarat Ana Blandiana ceva nasol despre refugiați și despre identitatea europeană (fac pariu că cei mai mulți nici nu au ascultat de fapt ce a spus Ana Blandiana), este deci o proastă rasistă. Nu mai contează cine e Ana Blandiana, ce-a făcut ea de-a lungul vieții, ce-a scris, nu. Nu contează nici dacă a dat-o în bară pe bună dreptate, de data aceasta. Nu, nu, e o proastă rasistă și gata.
A spus Patapievici ceva nasol despre Eminescu? (Nu știu de ce mă amuză într-un fel totuși trist mereu acest subiect). Afară cu el! Anti-românul Patapievici! De fapt nici nu spusese ceva nasol despre Eminescu, din contră, dar nu mai contează, e un prost și gata. La Eminescu ne închinăm și atât! Numai ideea că ai putea avea o opinie diferită de slavă pentru marele poet înseamnă că ești vinovat și ești un trădător de patrie. Culmea, am făcut un experiment cu cineva foarte înverșunat pe Patapievici pentru motive „antiEminesciene” și după câteva ore de explicații și „adaptare” a spuselor lui Patapievici, în care i-am dovedit că de fapt mesajul său a fost înțeles greșit și chiar folosit cu intenții nasoale pentru a-i denigra imaginea, omul a părut să priceapă. Dar Patapievici tot prost a rămas.
Și nu cred că problemele sunt jignirile, vocabularul colorat sau atitudinea constantă de Gică Contra, ci judecata asupra unui om în mai puțin de două secunde. De obicei judecata se face după un titlu sau conform turmei. Dacă X și Y, care sunt deștepți, evident, pentru că au aceleași păreri cu mine, spun despre Cutărescu că e dobitoc, atunci înseamnă că e un dobitoc și acest argument este irefutabil. Și am hotărât asta imediat.
Nimeni nu dezbate și nimeni nu se sinchisește să mai gândească cu propriul cap.
În competițiile electorale, candidații se întâlnesc față în față numai dacă au chef, dar de obicei nu. A devenit un lucru normal mizeria asta. La fel, în emisiuni de obicei e invitată doar o tabără, care o înjură pe alta. De fapt nu se discută nimic nicăieri, doar se acuză.
Și mai nou, emisiunile au câte un singur orator pe post de Dumnezeu al Pământului care își dă cu părerea despre orice. Fie că e el Badea, CTP sau Hurezeanu sau Moise Guran, nu despre diferențele de caracter dintre ei vorbesc (căci n-ar avea atunci ce căuta într-o enumerare), ci de cele câteva zeci de minute sau mai bine în care ei trebuie să abereze despre problemele lumii. Și asta fără vreun interlocutor care să le oprească monoloagele, fără întrebări incovenabile, opiniile prezentate pe absolut orice post TV de la noi au mai mereu o singură direcție. Și asta nu e ok, chiar nu vede nimeni?
De exemplu, nimeni nu pare să vadă asemănările foarte puternice între Digi24 și Antena 3, despre cei de la Digi considerându-se că fac jurnalism de calitate doar pentru că e pe placul „nostru”, al celor care nu se uită la Antena 3. Ori ăsta nu-i un argument pentru profesionalism, mă scuzați. Poți găsi orice alte argumente pentru care Digi e o televiziune mai ok (și insist pe „mai ok” și cam atât), dar nu doar pentru că e pe gustul tău politic, fiind aproape la fel de imparțiali ca ceilalți.
Desigur că, pentru afirmația asta, pe care o putem discuta și dezbate, dar nu vrem, voi fi numit de cel puțin 100 de oameni prost.
Pe bloguri sau în revistele online întâlnești același raționament. Fiecare e stăpânul absolut al Adevărului și restul sunt cum altfel decât proști. Părerile și concluziile sunt categorice, de neclintit. Nu e loc de interpretare. Fiecare desființează pe fiecare în funcție de orice. Putem încerca un exercițiu de imaginație, pornind de la afirmația tembelă că „Cerul e portocaliu”. Reacțiile ar fi previzibile și, oricum ai da-o, se va lăsa cu proști și cu deștepți. „Am fost la întâlnirea boilor care cred că cerul e portocaliu și mi-a căzut un muc în timp ce scrolam pe Tinder” (VICE).
Și așa mai departe. Pe Facebook și Twitter, la bere, la simplele conversații de la birou sau la un eveniment oarecare. Când ați văzut ultima oară doi oameni dezbătând un subiect? Legea anti-fumat să zicem. De ce să te stresezi să discuți cu unul din tabără „adversă” ? Fie că ești fumător, fie nefumător, și ai putea înțelege măcar raționamentul celuilalt. Sau mai bine spus: de câte ori ați văzut oameni dezbătând, contrazicându-se pe un anumit subiect și de câte ori oameni care sunt de acord aproape cu o exactitate matematică.
O altă părere, de exemplu o critică care ar trebui să fie binevenită, poate strica o prietenie. Am trăit-o pe propria-mi piele, cu oameni de la care aveam, sincer, pretenții. Dar lipsa de dezbatere însă e ca un virus și i-a curpins pe toți, chiar și pe mine de multe ori, deși încerc din răsputeri să mă corectez. Mai nou, între prieteni, nu sinceritatea contează, ci laudele goale și acordurile. Încearcă numai să spui „Așa e”, fără să contrazici pe nimeni, și vei deveni popular foarte rapid. În absolut toate cercurile.
Fii omul care spune nu da, ci „așa da”, și vei fi un câștigător.
Andrei Ruse,
autorul romanelor „Soni”, „Dilăr pentru o zi” și „Zaraza”, promoter cultural, iniţiator şi director al proiectului Hyperliteratura
